
Rosa Montero, care scrie de la 5 ani și se bucură de mare popularitate în Spania, este o cunoștință mai veche a cititorilor din România. Dar cărțile ei, editate la RAO, deși merită toată atenția, nu par să aibă cine știe ce ecou. Cel puțin, nu în rândul cititorilor profesioniști. O confirmă acum și soarta celui mai recent volum al ei tradus la noi, „Cei iubiți nu mor niciodată”, rămas doar un titlu printre multe alte traduceri din librăriile noastre.
În destule cazuri, e greu de explicat, se știe, soarta unei cărți pornite spre cititorii ei. Între previzibil și imprevizibil, drumul ei e determinat numai în parte de calitățile și de defectele ei, de așa-numitul ei „potențial” într-un anumit context. O confirmă și acest mic volum între genuri, a cărui traducere rămâne, ca de atâtea alte ori, anonimă sub semnătura „LINGUA CONNECTION”, o carte care merită câteva clipe din viața cititorului atât de ocupat de azi.
Cititorul e atât de grăbit, încât s-ar putea să nici nu observe, tipărit pe copertă într-o reproducere nereușită, un detaliu din „Pomul vieții”, pictat de Klimt în 1905, când oamenii nu se grăbeau așa de tare. Dacă, totuși, va observa și va deschide acest volumaș de 200 de pagini, va găsi acolo destule lucruri care să-l tulbure și să-l oprească în loc. Cititorului cu memorie recentă e posibil să-i vină în minte imediat câteva titluri: „Anul gândirii magice” și „Nopți albastre” de Joan Didion, poate și „Portretul lui M” de Matei Călinescu, „O chestiune de viață și de moarte” de Irvin D. Yalom și Marilyn Yalom, „Nimicul de temut” de Julian Barnes. „Cei iubiți nu mor niciodată”, titlul pe care îl vedem sub celebra imagine klimtiană, ales de editorul român (titlul original din spaniolă fiind, în traducere aproximativă, „Ideea ridicolă de a nu te mai vedea niciodată”), e poarta de intrare într-o confesiune dureroasă care se împletește cu o reflecție despre o femeie care a schimbat lumea, Marie Curie, și un moment crucial din existența ei: moartea subită a soțului, Pierre Curie. Rosa Montero, scriitoare atât de iubită în Spania, scrie despre o experiență intimă, cea despre care e cel mai greu de scris, în timp ce meditează despre moartea unui om de știință din alt secol și, pornind de la cele câteva pagini de jurnal așternute de hârtie de contradictoria Marie Curie după moartea dragului ei Pierre într-un accident, creând din câteva secvențe un microroman. Creând, de fapt, un amestec de confesiune și ficțiune care funcționează bine și care acum, mai mult decât în alte perioade, pare să aibă putere asupra cititorilor.
Iat-o, deci, pe Rosa Montero pierzându-și partenerul și găsind greu cuvintele cu care să scrie despre asta, iar cuvintele, oricum, nu pot rămâne decât deasupra durerii, neputincioase în fața ei și a absurdității pe care o numim moarte. Iat-o și pe poloneza Marie Curie într-un Paris unde a cunoscut faima, dar și umilința și nedreptatea, într-un șopron rece, în care face experimente, pierzându-și partenerul, fără de care existența devine, vorba autoarei, o „idee ridicolă”. Tocmai pentru că suferința și moartea rămân dincolo de cuvinte, scriitoarea e conștientă de limitele scrisului, dar încrezătoare în forța lui: „Durerea adevărată este o balenă prea mare pentru a fi vânată. Și totuși, noi, scriitorii, ne încăpățânăm, să punem #Cuvinte în neant. Aruncăm #Cuvinte precum acela care aruncă pietricele într-un puț radioactiv până orbește. Acum știu că scriu pentru a încerca să le acord Răului și Durerii un sens pe care, în realitate, știu că nu-l au. (…) Arta este o rană devenită lumină, spunea Georges Braque. Avem nevoie de acea lumină, nu doar noi, cei care scriem, pictăm sau compunem muzică, ci și cei care citesc, privesc tablouri și ascultă un concert. Cu toții avem nevoie de frumusețe pentru ca viața să fie mai suportabilă. A exprimat foarte bine asta Fernando Pessoa: «Literatura, la fel ca arta, în general, este dovada că viața nu e de ajuns». Nu e suficientă, nu. Acesta este motivul pentru care scriu această carte. Acesta este motivul pentru care citești tu”.
Născută în zona cuprinzătoare aflată la granița dintre genuri, amestecând cu naturalețe eseul cu elemente de biografie și autobiografie, secvențele romanești cu secvențele poetice, cartea îndoliată, temperat feministă a unei scriitoare puternice îi oferă, desigur, cititorului o cale de acces spre zone profund personale asupra cărora cuvintele sigur nu au stăpânire reală. Și, cum interesul pentru biografii a revenit în forță, iar volumele de popularizarea științei își au cititorii lor, din ce în ce mai numeroși, confesiunea hibrid a Rosei Montero reușește să decupeze din trecutul înțepenit o figură excepțională, să o însuflețească, să-i arate contradicțiile, în câteva zeci de pagini oferindu-i cititorului un personaj cu-adevărat consistent. „Să te apropii de viața Manyei Sklodowska este ca și cum ai privi o picătură de apă la microscop și ai descoperi o îmbulzeală clocotitoare de fel de fel de vietăți minuscule”, ne previne autoarea. Iar capitolul „Vrăjitoarea și Ceaunul”, de exemplu, începe cu un intro cu câteva indicii: „Manya Sklodowska a fost o persoană urmărită de legendă. Mitul enorm care există astăzi în jurul amintirii sale este probabil mai puțin exagerat decât cel pe care a trebuit să-l îndure în timpul vieții. În plus, faima ei a trecut prin tot felul de vicisitudini: mai întâi a fost considerată o sfântă, apoi un martir și după aceea o târfă, toate într-un mod fervent și pasionat”.
În altă ordine de idei, descoperim aici și o ilustrare fericită a libertății în scris. Liberă de orice formulă, lipsită de „structură” și de vreun principiu vizibil de compoziție, indiferentă la ideea de ordine și neatentă la efecte, preocupată de ce rămâne dincolo de cuvinte, de adevărurile, bucuriile și durerile pe care literatura nu le poate cuprinde, cartea Rosei Montero arată neostentativ forța acestei libertăți și justețea unei alegeri. Și, în egală măsură, face și ea, ca mulți alți creatori, o pledoarie pentru creativitate. Au spus-o și au scris-o atâția alții, și nu doar scriitori, și totuși nimic redundant în cuvintele simple, uneori cu rezonanțe patetice, ale acestei scriitoare pe care sunteți invitați s-o descoperiți, dacă n-ați făcut-o deja citindu-i celelalte cărți publicate la noi („Povestea cavalerului străveziu”, „Stăpân iubit”, „Instrucțiuni pentru salvarea lumii”, „Nebuni din iubire”). Și, cum lipsa de sens e mereu aici, cu noi, ca și „ridicola idee” de a pierde pe cineva dincolo de viață, nu poți să nu-i dai dreptate când îți oferă, simplificând, o ipoteză:
„Creativitatea tocmai asta este: o încercare alchimică de a transmuta suferința în frumusețe. Arta, în general, și literatura, în particular, sunt arme puternice împotriva Răului și a Durerii. Romanele nu le înving (sunt invincibile), dar ne consolează în spaimă. În primul rând, pentru că ne unesc cu restul oamenilor: literatura ne face să fim parte din întreg, durerea individuală pare că doare ceva mai puțin. Dar, în plus, farmecul funcționează pentru că, atunci când suferința ne sfărâmă spinarea, arta reușește să transforme acel rău urât și murdar în ceva frumos. (…) Noi, oamenii, ne apărăm de durerea fără sens împodobind-o cu înțelepciunea frumuseții. Strivim cărbuni cu mâinile goale și uneori reușim să facem astfel încât aceștia să pară diamante”.
Lasă un răspuns