„Fantoma lui crea realitate”, zice Radu V. George, „profesor la școala de surdomuți”, personaj din romanul A șaptea viață a lui Alexandru Royce de Mihai Măniuțiu, apărut acum trei ani la Humanitas. Un roman cu tot soiul de personaje/povești, mai puțin cel din titlu, entitate născută exclusiv din cuvintele celorlalți actanți, impresionând mai apăsat sau mai eterat pelicula memoriei naratorilor. Este un avantaj al literaturii în fața teatrului, acela de a face vii personaje a căror „corporalitate” este doar de cuvinte născute din cuvinte – un soi de aplicație mise en abyme. Nici nu e de mirare pentru un regizor care, din postura de romancier, are grijă de direcția de scenă nu doar a dansului personajelor sale, dar și a potențialilor actori-receptori. Ceea ce nu se poate pe scândura de lemn, e cu putință pe cea de hârtie: actorul în rol titular își duce până la capăt rolul exclusiv prin relatările specifice fiecăruia dintre celelalte personaje, iar întruparea/întruchiparea celui dintâi se conturează așa cum trece ea din negativul personajelor naratoare în pozitivul cititorilor.
Un alt personaj al romanului, Luiza, are intuiția strategiei cumva inevitabile: „Niciun drum nu-i oblu. Drumul oblu nu duce nicăieri. Sau duce într-un alt drum, de nu mai știi unde ești și cum să ieși de-acolo. Alea mici și întortocheate, alea-s drumurile adevărate.” Strategie pe care Mihai Măniuțiu o dezvoltă mult mai mozaicat doi ani mai târziu, în cel mai nou roman al său, Calea Jaguarului, apărut tot la Editura Humanitas. De ce Jaguar cu majusculă? Fiindcă este vorba despre un delabrat automobil Jaguar, care nu se mai poate urni din loc, dar căruia i se mai învârte motorul, automobil în care mor trei tineri, Jim, Harcor și Guguloi, al căror cap compas nu e tocmai limpede pe unde s-a rătăcit, sufocați de gazele de eșapament ori „prăjiți” de cine mai știe care halucinogene, dacă nu cumva de un cocktailul astfel rezultat. Accident? Sinucidere? Ipoteze cât încape, de la „erau locuiți de alți trei și așa au găsit ei de cuviință să scape de cei care îi locuiau” până la „puștii din Jaguar sublimau” și „pur și simplu, s-au sublimat”. În orice caz, „aveau inimi de aur și poate trăiau într-un basm”.
Însă nu atât investigația – alături de un Inspector-șef la pensie și un fost învățător supranumit Profesorul (nimic nu e ce pare-a fi, cum nici romanul acesta nu este un thriller) – este miza, cât multitudinea de povești cu referire directă ori doar tangentă la caz. Dar care dezvăluie un oraș, un cartier de imigranți interni, ca să zic așa, și tipologii de o infinită diversitate, într-o lume de-a binelea lunatecă, dar în care pulsează o bizară tandrețe.
Încă de la început, unul dintre „micii, modeștii slujbași și oficiali ai urbei” (cel mai probabil, Inspectorul-șef – e o binevenită ambiguitate în poveștile la persoana întâi, care nu se pierde nici când naratorii vorbesc unii despre alții) se face ecoul profesorului din A șaptea viață a lui Alexandru Royce: „Povestind un lucru, îl trăiești și lucrul acela devine real. (…) Ați venit aici pentru a contempla, cum să spun, un peisaj după bătălie. Un peisaj după o bătălie care nu a avut loc.” Pe de altă parte, zice altcineva, „săritura dă naștere apei, piscinei, mării. Din săritura în gol se naște ce-ar trebui să fie dedesubt”. Tot așa cum din poveștile – proze scurte până la telegrafic, tehnic vorbind – celor din cartier se nasc „Jaguarii” cu tot cu automobilul lor care se năpustea spre oriunde fără a se mișca din loc („statul pe loc e un fel de viteză încremenită a luminii”). Și cum din aceleași povești se naște fiecare povestitor, inclusiv Autorul-investigator care, alături de cele două călăuze inițiatoare, alcătuiește grupul „triumvirilor insomniaci”: „existați în momentul acesta numai în discursul meu și nu sunteți altceva decât cuvintele pe care eu le înșir despre un scriitor care a ținut să se rătăcească o vreme la noi în cartier”. Pentru acest puzzle propus de Mihai Măniuțiu e nevoie firește de răbdare și de atenție, dar în primul rând de abilitatea/disponibilitatea de a rezona cu starea celor trei noctambuli expediționari. E nevoie să fii, poate, asemeni ceasornicarului cititor de Spinoza: „Am o latură tenebroasă și una de cleștar. Care merg împreună pe sistem binar. Bielă-manivelă.” Fiindcă, aproximează Zuza, „așa am fi construiți, să ne închipuim ce nu e decât o nălucire și să facem curcubeie din aburi și dintr-o părere”.
Suntem într-o lume în care periferia se strecoară pe nesimțite în inima orașului, în sufletul lucrurilor, un pic hip-hop, un pic expresionist, printr-o multitudine de ființe-etalon care mai degrabă îngână și șoptesc, dar nu încetează să se desfășoare: „Ați ascultat vreodată, atent, tăcerea din cartierul ăsta? N-o poți pipăi, dar o simți, o respiri, și adesea se întinde peste tot orașul.” Pe unde oamenii „nu-și părăsesc locul natal și circulă, când circulă, pe un traseu fix – de la bodegă la cimitir”. Un loc pe unde nu s-o fi întâmplând mare lucru, dar care e încărcat de mici mistere domestice și, prin urmare, e generator de mit. Fie și provenind dintr-o suită de erori, năluciri și fixații. Fără îndoială, nu greșește Inspectorul-șef: „Străzile pe care ne plimbăm o iau în jos, se scufundă… Ca într-o pâclă, și nu vezi treptele de sub pavaj, îngropate în asfalt, însă tălpile tale le pipăie și se sprijină pe ele, tot mai jos și mai jos. Se întâmplă, coborând, să te mai ciocnești de câte unii care rătăcesc aidoma ție. Dacă-i întrebi, toți știu cât e ceasul. Dar nu o să-ți spună niciunul aceeași oră și nici dacă e dimineață sau noapte.”
Lasă un răspuns