Urmărește-ne

FB

Copilăria ca diversiune

Dacă în prima jumătate a acestui an, Radu Dinulescu publica la Editura Creator primul său roman, Tegument, iată că a doua jumătate a anului o începe cu cel de-al doilea, Diversiune în eter, la aceeași editură. Dacă primul roman este o rețea complexă de planuri și idei sub masca distopiei, cel de-al doilea își ascunde textura sub imaginea amintirilor din copilărie. Sigur, titlul preia un document al Securității referitor la Radio Europa Liberă, dar înțelesul cred că se extinde, în subtext, până la nivelul condiției umane ca diversiune a meandrelor unei firi văzute în dinamica ei cuantică. Adică într-o „revenire la mister” fiindcă „lumea modernă are nevoie de mister”, susține autorul.

Iar aici misterul este aplicat pe o perioadă bine definită, undeva la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 ai veacului trecut, timp doldora de „mistere”, de spectacol cu ecouri medievale, la nivel de castă, de la cea malign-amenințătoare a poliției politice până la cea ludic-supraviețuitoare a găștii puștilor din Grota Partizanilor. Poveștile copilăriei care pentru oricine este marea aventură dintr-un illo tempore de uz personal, „fură” cumva ochiul de la straturile următoare, cartea fiind în egală măsură o declarație de dragoste după multe decenii, căci iubirea cu pricina justifică și dedicația („Emiliei M.  – prima dragoste care nu se uită niciodată…” NB: Iubirile din clasa a cincea au parfumul lor baladesc…), un roman politic, conjunctura fiind permanent reamintită cu seriozitate documentară, un roman de familie cu o anume rezonanță hamletiană (atâta doar că „prințul”, ajuns la maturitate, nu va provoca morți, ci va părăsi putreziciunea Danemarcei balcanice). În orice caz, la toate aceste niveluri de lectură, autorul oferă (act până una-alta inedit în peisajul literar românesc, cel puțin) un suport online de atmosferă, cititorul putând accesa o pagină web (http://volga-neagră.com/) în care găsești de la fotografii de familie la imagini ale cartierului gălățean al copilăriei ori ale șantierului Combinatului de oțeluri, de la muzică de propagandă și imagini cu lideri politici ai vremii la rockul ascultat grație emisiunilor legendarului DJ de la Radio Europa Liberă, Cornel Chiriac ș.a.m.d. „Însă realitatea «crudă» nu este întotdeauna necesară în dezvoltarea unui roman.” Iată de ce „această carte conține multe lucruri reale, care aș fi vrut să fie fictive… și mai ales multe lucruri fictive pe care le-aș fi vrut reale…”  

Cu certitudine primul lucru real care tare bine-ar fi fost să fi fost fictiv este conjunctura politică al cărei simbol (ajuns până pe coperta romanului) se decide să fie Volga neagră, automobil greoi de fabricație sovietică, utilizat de toți potentații regimurilor comuniste cel puțin în primele două decenii și jumătate de după anexarea stalinistă a Estului Europei. Replica vine în primul rând dinspre bunicii olteni din partea mamei, anticomuniști și convinși, și pățiți. Aici misterul despre care vorbeam mai înainte capătă dimensiune metafizică odată cu chipul lui Moș Mitrică, străbunicul, clopotar la „biserica din deal” unde „chipurile serafice de pe pereți, din tablouri și de pe icoane căpătau un mister aparte și o măreție care mă făceau să mă simt și eu un uriaș. Luminile care pătrundeau în raze conturate de praful din aer creau o taină în jurul personajelor care mă priveau cu îngăduință din umbra fiecărui cotlon.” Mixajul dintre mirificul satului oltenesc și descoperirile pe calea undelor (tot un mister, desigur) făcute alături de prietenii din „gașca” de la Galați generează percepții aparent paradoxale: „În capul meu, pe lângă sunetul de toacă se adăugau pe rând chitare electrice, o orgă electronică, un turn de suflători, iar strigătul lui Moș Mitrică îmi păru vocea lui John Fogerty (…) Moș Mitrică se întrecea pe el însuși în ziua aceea, amintindu-mi de soloul de baterie al lui Ron Bushy din In-A-Gadda-Da-Vida a grupului Iron Butterfly.” Nici nu se putea altfel, căci titlul melodiei grupului american se traduce prin începutul unui colind românesc: „În grădina raiului…”

De partea gălățeană găsim dinamica grupului de copii de aproximativ aceeași vârstă, strânși în Grota Partizanilor, supuși unui ritual de acceptare și el tot din ordinea misterelor, locuind în Blocul C29 sau pe-aproape, într-un cartier cu nume de sonoritatea clopoțelului (Țiglina 1), un soi de coborâre miniaturizantă în lume a clopotelor lui Moș Mitrică: „Singura deosebire dintre copiii din Țiglina și cei din Moșneni era faptul că ultimii nu purtau vara încălțări”. Încercarea de decodare a misterului (existenței, în definitiv) pornește de la căutarea prin gunoaie a coordonatelor biografice ale vecinilor (simptomatic, căci în consonanță cu epoca) și se încheie firesc cu descoperirea sexualității, pornind de la formele profei de rusă (limba Volgăi negre – teribilă coincidență! și un pic minulesciană, dacă vreți…).

Pentru ca descoperirea finală a vremii gimnaziului (autorul promite un următor roman pornind de la viața de liceu) să fie cea care va condiționa însuși destinul autorului: teatrul. Tatăl, regizor (cum va fi și fiul), victimă a comunismului în definitiv, apare (nu degeaba sugeram dimensiunea hamletiană a romanului) în antinomie cu Mama („Ce crezi că face taică-tu la teatru? Cai verzi pe pereți!”), ca atare și propunerile de existență susținute de fiecare dintre cei doi părinți. Copilul va opta pentru răspăr , lăsând „mai la o parte matematica pentru a mă dedica teatrului”, pentru condiția de libertate a Tatălui, schimbând Grota Partizanilor cu Studioul Dramatic al Elevilor. Fără a pierde misterul, ba s-ar spune, accentuându-l: „Trebuie să spun că într-un teatru nu prea sunt mulți oameni normali… poate pe la birouri, pe la contabilitate… și nici acolo nu e prea sigur. Cei mai mulți sunt bine duși cu pluta. De la tehnicieni, mașiniști și cei de la ateliere, până la actori, scenografi și regizori aveau o doză de nebunie, iar o parte din ei erau de-a dreptul stranii. (…) Cu siguranță teatrul este ca o boală și urcatul pe scenă un stres plăcut care degajă tone de catecolamine…” O certitudine astfel rămâne: personajul se descoperă pe sine, știind că „a fi liber înseamnă să fii ceea ce ești și nu să faci ce-ți tună”.

Tot acest suport conceptual răzbate însă din „diversiunea” amintirilor dintr-o copilărie cum alta n-a mai fost (cum este copilăria fiecăruia dintre noi), tot așa cum viața normală a reușit să răzbată dincolo de diversiunea istorică a celor patru decenii și jumătate de comunism. Așa că, în pofida scepticismului ajungând până la marginea defetismului al naratorului, finalul este manifest al unui Zorba al cărui vitalism celebrează viața dincolo de înfrângeri: „Până la urmă și marile rateuri trebuie sărbătorite! Dansul lui Zorba după prăbușirea construcției toboganului din lemn!”

1 Comments

  • Balta (Pechianu) Tatiana Elena

    Ca personaj real al acelor vremuri, am savurat romanul deoarece mi-a permis sa privesc in urma cu bucurie, cu placere, fara manie si frustrare. Si asta pentru ca am evaluat totul pastrand ca referinta timpul in care Radu prezinta actiunile. Un timp complex, ambiguu. Daca as schimba sistemul de referinta, as spune ca generatia noastra a castigat enorm si a pierdut…totul!
    Pentru mine, acest roman este o bucurie!
    Radu, astept si alte bucurii din partea ta!
    Multumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

TOP

Text demo reclama

r