Urmărește-ne

FB

… ci bietul om sub vremuri…

Rareori un motto – în cazul de față un cuplu de mottouri – are o funcție atât de bine poziționată – precuvântare, corolar și cheie – ca în cazul noului roman al lui Liviu Ornea, O geometrie a tandreței, apărut recent la Editura Nemira. La drept vorbind, La chanson des vieux amants al lui Jacques Brel (din care se citează refrenul) poate însoți lectura, din fundal, continuu, ca un sunet bizar și inevitabil, venind parcă din adâncul texturii unui perete dincolo de care te afli, deși te ști indubitabil dincoace. Fiindcă romanul este în egală măsură un kadiș pentru iubirea care s-a dus, din care nu a mai rămas decât planta uscată ca pentru ierbar, păstrată în glastra șubredă a memoriei, și aproximarea de martor a unei realități imprecise, desfășurate undeva între „războiul tandru” al lui Brel și citatul de un antisemitism vomitiv din Céline. Iar generala atmosferă de anacolut, care a realității e, și-o constată glumeț și autorul, o sugerează și francezul: „Il nous fallut bien du talent pour être vieux sans être adultes”.

Or, pentru a evada din cotidiana ambuscadă a incoerenței, a inconsecvenței, a anakolouthon-ului, naratorul caută o posibilă structură geometrică, mai degrabă a narațiunii decât a desfășurărilor narate. Iată de ce romanul începe și se încheie aproape la fel, de la „Toamna venise pe neașteptate, ca moartea.” la „Venise iar toamna. Pe nesimțite, ca moartea.” Propoziții puternice și poetice în egală măsură. De aici (între ele mai bine zis), o lume în care se caută structurarea optimă a identității personajului narator, identitatea manierei de a textua, studiindu-se în pandant un dat identitar. Liviu Ornea pare a prefera de la bun început jocul riscant cu cărțile pe față, într-o geografie livrescă petrecută continuu la sol și-n subsol, ca să zic așa, ținând cont de intervențiile autorului, de un umor special, prin note de subsol care amendează, dezvoltă ori deslușesc cele de pe solul naratorului. Cu gândul declarat de a se menține pe același teritoriu de atitudine cu Woody Allen care „pare să privească tandru până și personajele de care-și bate joc copios și le înfățișează în cea mai proastă lumină. Asta nu-i deloc simplu.”

Reflecția asupra propriilor mijloace și strategii scriitoricești revine, născând pas cu pas alte întrebări. Autorul știe că „ficțiunea își creează propria realitate”, nu una neapărat paralelă, ci autonomizată: „ce rezultă e literatură, eventual bună, dar invenție, nu mai e viața ta”, chiar dacă „scrisul, oricât de bine ți-ar ieși, poate cel mult explică, dar nu te absolvă de porcăriile pe care le-ai făcut”. Concluzia? „Deși cuvintele au ceva impudic, trădează amorțeală, incapacitatea de a fi, de a acționa: scrii în loc să faci. Asta să fie salvarea?” În orice caz, „textul scris presupune un efort de elaborare și de distanțare, impune o durată (și durează!), deci e opus comunicării directe, rapide, plus un efort de obiectivare, fără de care cunoașterea și înțelegerea sunt foarte greu de atins”.

Instrumentarul odată precizat (pe cât se poate și pe cât precauția permite), câmpul aparent nesfârșit al condiției umane, de la grupul de prieteni din școală al personajului central Marcel Cohn până la reliefurile istoriei, se lasă pătruns, fără a uita de semnalul de alarmă camusian: „Nu vei apuca să trăiești dacă vei tot căuta un sens al vieții”. Sensurile însă se vor naște fără nume din observații și enumerări care pot atinge momente de o emoție rară, ca acela de după moartea tatălui naratorului, când, frământat de incapacitatea de a da chip personajelor, acesta trece în revistă inventarul apartamentului din Drumul Taberei: „Lucruri dragi și inutile de care nu se putea despărți, cum nici tatăl lui nu putuse, după ce murise mama; obiecte, o mulțime de obiecte care, împreună, spuneau o poveste.” Pentru că poate de asta trăim, pentru a închipui o poveste ori a o întruchipa, a o corporaliza. Vrând-nevrând.

O poveste cu oameni care mai degrabă predispun la mizantropie. Și totuși: „Cum faci să iubești oamenii? (…) Nu pe cei abstracți, «umanitatea», pe ei nu-i vezi, nu-i auzi, așa că sunt ușor de iubit, dar ce faci cu aceștia concreți, în carne și oase, oameni de care te lovești zi de zi, la muncă, în autobuz, în tren sau, uite, în spital? Cum îți iubești «aproapele»? Și cum definești aproapele?” Mai ales că „uneori dragostea se păstrează mai bine la distanță”. Poate acesta este avantajul martorilor „de departe”, de la Amos Oz și Nabokov la Proust ori Beethoven, căci memoria culturală e aproape unică justificare a memoriei în general și a dinamicii existențiale în particular, cel puțin pentru acest exercițiu postmodern, aș zice, al lui Liviu Ornea. Mai aproape de realitatea propriu-zisă, grupul de prieteni, heteroclit și aiuritor uneori, ca în cazul lui Genu, colegul devenit securist și mai apoi agresor cu justificări care lasă fără replică, așa cum numai istoria ar fi fost de crezut că o poate face. Altfel, mai aproape, evreitatea față-n față cu zvârcolirile iraționalului, iraționabilului s-ar putea poate mai bine formula, pe care „cum să-l explici (…) cu mijloacele rațiunii?”, în condiția în care, afirmă Marcel, „simplul fapt de a ști că sunt evreu mă face să privesc și să interiorizez și, da, nu zâmbi, să înțeleg altfel decât tine lucrurile astea. Nu că tu nu le poți înțelege, ci doar că nu le poți simți la fel.” E un soi de coborâre fără de voie în lume, într-o anume lume, aceasta, ticăloșită de finalul trecutului mileniu, dacă nu cumva de la Facere încoace, un „dat al sorții” care generează calme alunecări în depresie (un fel de împăcare cu numita soartă, habar n-am dacă dintr-un dat identitar, din omenesc plictis sau generată în și de dialogul cu cei din imediata apropiere), la fel ca pierderea iubirii, a Anei, pierdere târzie, dar nu mai puțin traumatizantă.

În orice caz, ce nu se rezolvă pe acest pământ (pe solul textului așa-zicând), cum spuneam ceva mai sus, pare a-și găsi soluțiile și un haz eclatant în (notele din) subsol. Este acolo, într-un sens, un roman complementar, expresia dreptului la proprietate al autorului, chiar dacă acesta „nu poate, nici el, să ofere un răspuns lipsit de echivoc – de unde se vede că eticheta de omnisciență nu i se potrivește”. E locul în care autorul își analizează personajele, trage de urechi realitatea, imaginează tandre etimologii în idiș ca în cazul cuvântului de alint inghiolă, care ar fi preferat să vină de la Engel (înger), nu de la Jung (tânăr). Autoreferențialitatea plină de umor pendulând, să spunem, între Șalom Alehem și Caragiale, trimite înapoi, pe „solul” romanului, sugerând relația autorului cu propria ficționare: „Marcel are un talent excepțional și îndelung exersat să nu vadă ceea ce nu vrea să vadă – măcar pentru o vreme. De ce, nene Anghelache? Autorul nu știe. De la un punct încolo, nu mai poate decât să-și contemple creatura precum un părinte copilul. (…) Autorul a încercat să-i schimbe ideile, cu binișorul, evident, nu brutal, însă n-a reușit și, dezamăgit, aproape rușinat, mărturisește sincer că îl prefera pe Marcel la adolescență și tinerețe – docil, cuminte, deschis și modest – celui de-acum, care pare să se fi emancipat peste măsură, să-i fi scăpat de sub control (dovadă vie a autonomiei esteticului).”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

TOP

Text demo reclama

r