Nu, nu neapărat miezul Nopții de februarie a lui Macedonski, deși „Toți ne-avem destinu-n lume… El pe-al său și ea pe-al ei”, ci al unei nopți de cu vreun veac și-un sfert mai târzii, dintr-un februarie neapărat urban, poate chiar sibian. Nu de alta, dar povestea îi e spusă de secretarul literar al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, lector al Departamentului de Artă Teatrală al Universității „Lucian Blaga” din aceeași urbe și, cred, una dintre cele mai interesante voci ale literaturii române actuale, la cei 33 de ani ai săi. Pe scurt, Andrei C. Șerban care, trebuie spus, scrie și un teatru extrem de interesant, îmbinând cu naturalețe regulile jocului dramaturgic cu o bibliotecă excelent asimilată, dar este și un traducător cu program, aducând pe românește în ultimii ani un număr impresionant de piese de teatru de expresie francofonă. Spectacolul de cuvinte pe care acesta îl propune în volumul de poezie Casa de dincolo de ocean, apărut în 2021 la Casa de Pariuri Literare, aduce pe scândura sensibilității înlăuntrul câtorva personaje și înafara lumii așa cum este ea de suportat, din întrețeserile acestora iscându-se aura și zvâcnirile unei stări aproape bacoviene: „într-o astfel de zi (…) nu te mai consolează decât iminența unei apocalipse”. Suntem undeva, între melancolia „păsărilor (care) se duc să moară în Peru”, așa cum le vedea, în plin carnaval, Jacques Rainier al lui Gary, și explozia senzuală de final de capitol și de existență din „Prins” al lui Petru Popescu: „până la urmă moartea nu e decât un taxi imens/ca o arcă a dorințelor/condus de un înger cu cap de albatros/ce va transporta pe bancheta din spate fiecare suflet/al acestui măreț cristal de sare oceanică/pe care unii obișnuiau să îl numească/acasă/pe care alții îl numeau simplu/lume”.
Cartea este un unic poem, epic în definitiv, nu atât pentru că spune, cât pentru că ascunde câteva povești decurgând una dintr-alta ca un soi de matrioști opalescente. Există și personaje: „masculul leu și masculul papagal/masculul câine și masculul cârtiță/masculul iepure și masculul șopârlă/femela caisă și femela insectă/femelele lup și femela stridie”; în altă ordine de idei: iubita întorcându-se în miez de noapte spre singurătatea apartamentului ei, taximetristul și mama acestuia, țintuiți în nadirul marasmului de zenitul maladiei fără leac. Textul spectacol la propriu, conform așezării în pagină, uneori picură, alteori pornește zigzagat, pulsează, aproape se evaporă pe alocuri, pentru a se readuna în armonice, tatonând apneic, umplând romanesc foaia albă, abia dând drept la existență blancurilor, aducând a oficiere de ritual.
În definitiv, personajele plutesc într-un amestec de tandrețe și plictis, o neîmpăcată împăcare cu o condiție care este a omului pentru că este a cosmosului: „un permanent gest de canibalism/ce se continuă dincolo de gurile sau de trupurile noastre/ce se înghit reciproc iar și iar/până ce nu va mai rămâne decât/starea de sațietate a unei stele reci care s-a stins/tot devorându-se pe sine”. Destin posibil, fiindcă profund urban, așadar desfășurându-se în cel mai adecvat teritoriu al singurătăților de proximitate: „ce altceva e un oraș/dacă nu o încrengătură de cuvinte/și de pauze de respirație/întretăiate asemenea unor copci închizând rănile aceluiași corp/ori asemenea unor străzi invizibile fără semafoare/care ne conduc cu adevărat înspre celălalt”.
Liantul e drumul și în egală măsură agentul acestuia, taximetristul, „șofer orfan”, reprezentatul trăirilor itinerante pe pământul făgăduințelor spectrale, „pentru care acasă e același lucru cu singurătatea”. Dar, nu cumva „singurătatea e doar un cuvânt absurd/inventat de literatură/un cuvânt mult prea îndepărtat de anatomia pielii docile a prăzii și a vânătorului prinși în crusta densă a nopților sălbatice/al căror limbaj bizar abia acum li se relevă/dincolo de gesturi ori de cuvinte”? Drumul amorsează inevitabil singurătăți și regăsiri, fiecare presimțind-o pe cealaltă, rețetă sigură a unei tristeți care se ascunde „în acel loc al gâtului unde plictisul rutinei se ciocnește de uscăciunea rece a spaimei”, fiindcă „după colțul de cărămidă fărâmițată a zilei de mâine zace animăluțul unei alte dorințe/care își/proiectează/pe asfalt/umbra/unei alte/deziluzii”.
Rafinat și debordant încărcat erotic, poemul acesta cât o carte al lui Andrei C. Șerban este încă o demonstrație (niciodată nu ajunge să fie îndeajuns și asta se vede cu ochiul liber) a permanenței dublului Eros-Thanatos. De pe coperta IV, Cosmin Perța are dreptate,: „Un poem cinematic, un singur corp într-o mișcare lentă, nostalgică (…) un volum intens, de poezie adevărată”. De altfel, autor al concepției copertelor, Paul Burcia răspunde cu finețe miezului textual. Căci înlăuntru dăm de un ocean cuprinzând scoicile și totodată captiv în ele, dar și de o livadă de modele ale feminității și de un bestiar masculin.
Lasă un răspuns