
Infernul tandreței, titlul romanului lui Alain Bosquet, a fost primul care mi-a venit în minte gândindu-mă la cel mai nou roman al Antoanetei Zaharia. Și imediat mai apoi Acest obscur obiect al dorinței, filmul lui Buñuel. Fiindcă Aceste iubiri care ne macină, cartea apărută la Editura Litera, ascund neîncetat la vedere vieți așa cum pot fi și ele trăite, care din dragoste reacționează, dar în fel și chip, mai degrabă ca o înșiruire de reproșuri dublate de un continuum al tandreței. Iar cheia nu aparține, cum o vreme s-ar putea crede, celor două familii, femeilor celor două familii – povestitoare-povestite –, ci aparent personajelor-suport, unul „lunatic”, nu degeaba e „Omul din Lună”, (nici Vinea romancierul nu ar fi de uitat aici), Vasile, altul de o energie debordantă în pofida vârstei, rezoneur care își cercetează fără obidă istoria personală, Stela. Vasile e un Basileu al cărui imperiu s-a redus din proprie voință la curtea de la țară, singura cu sens, unde conversează cu cireșul, cățelul, bolta eternă și cu o epistolă de îndrăgostit nemaideschisă. Stela e fără îndoială steaua căzătoare de pe firmamentul condiției umane care însă i se constituie drept motor al noilor descoperiri: „I-am făcut doi copii, mi-am făcut datoria, copiii au crescut, el a murit și asta a fost.” O altă Édith Piaf căreia de ce i-ar mai păsa de trecut: „Simțea că doar așa se ia de la viață o felie de pepene zdravănă și zemoasă, din care putea să muște cu poftă, ca apoi să râdă hohotind, în timp ce zeama plină de zahăr i se prelingea de pe bărbie în poală.”
Lucrurile însă nu sunt deloc nici simple, nici liniare, de aceea aripile tandreței flutură printr-un văzduh în care se poate dansa (Stela merge la cursuri de tango) printre norii cumulus de vreme bună, dar se poate și prăbuși printre nimbușii care-aduc a bolgii infernale (iertat să-mi fie pleonasmul): „Mamă, a strigat-o în gând, te iert, te iert, mi-e inima grea, mamă. Nu am apucat să te iubesc. Nici tu pe mine. Îmi pare rău.”
Lucrurile sunt încă mai complicate când vine vorba de Vasile, o ființă ale cărei țesuturi nu știi bine dacă sunt alcătuite din celule de studiat la biologie ori din întrebări care parcurg totul, de la Geneză la Apocalipsă (discursul de la paginile 65-66 e relevant-definitoriu). Și asta fiindcă „majoritatea oamenilor i se păreau neliniștiți, nelămuriți, nervoși, revoltați în sinea lor că nu știu încotro să meargă, sau către ce să se îndrepte, sau de ce tot acest parcurs către un final identic pentru toată lumea (…) prea multă blândețe, prea mult zen, prea multă frică, prea multă prostie, neînțelegere, blocat în proiect!” Și totuși, paradoxal, constată Ramona, sora lui Vasile, acesta „tace, se uită la lună și e fericit. Oprește norii.”
Altfel, pe-aici, pe jos, în lumea tuturor, a celor care „nu știu încotro să meargă”, Antoaneta Zaharia dezvoltă povestea a două foste colege încă din prima zi de școală, din două lumi aparent la antipod social și politic, Ramona și Irene. Mama celei dintâi e învățătoare, mama celeilalte profesoară de chimie și deținătoare de bibliotecă și de colecție de discuri, ambele spectaculoase. Prima dintre fete supraponderală inițial, cealaltă miss, prima s-ar fi dorit tot învățătoare, dar va fi medic, cealaltă își va urma mama într-ale chimiei, dar visează să scrie Cel mai frumos roman din lume și ajunge în Danemarca. Amândouă, într-un fel sau altul, povestesc și își trăiesc viața ca pe o istorie pe care o deapănă trăind-o. Cu uimiri iscate din candoare și acomodări la realitate filtrate de memorie.
Intenția romanescă a Irenei generează, aș zice, chiar arta poetică a Antoanetei Zaharia: „A închis ușa de tot și s-a uitat la fila goală. La urma urmei, sunt cuvinte care apar ca peștii din lacul memoriei, din trecut, din viitor, peștii care se lasă scoși la mal. Nu pe cei care se lasă scoși vreau să-i pescuiesc, ci pe cei care nu vor să iasă, ori pe cei care vor să iasă, dar pe care nu am curaj să-i transform în cuvinte.” Drept care Irene „scotea din trecut, ca dintr-o fântână, o apă amară, mâloasă, vie (…) Mintea îi derula imagini fierbinți, scoase din miezul ei, rămase acolo ca un puroi îngropat în carne.”
Antoaneta Zaharia este o povestitoare care, antrenată deja cu brio într-ale prozei scurte (anteriorul volum, În căutarea lui Porcelaine e dovada), trece la roman cu o ingenioasă atenție a construcției, într-un circuit complex, în care timpii și trăirile se împletesc într-un puzzle bizar, cu logică de subtext, care presupune obligatoriu atenția cititorului invitat să ducă la bun sfârșit călătoria umăr la umăr cu autoarea și personajele ei. Un suflu poetic se strecoară prin crăpăturile de casă bătrânească ale memoriei, într-un parcurs epic, chiar când replicile sunt dure, iar personajele alunecă pe gheața insuportabilului, căci nu e de ici de colo să (te) înduri, tot învăluite într-o ceață fină a tandreței rămân. Vorba unui personaj: „E sărăcie, dar mai e loc și de dragoste.”
Lasă un răspuns