În martie 2020, când pandemia începea să ne schimbe viața, Grupul Editorial Hachette din Franța amâna apariția recentului volum autobiografic al lui Woody Allen, „Apropo de nimic”, la solicitarea unor angajați care au protestat la adresa publicării volumului, din cauza unei povești mai vechi: acuzațiile de pedofilie aduse autorului de fiica sa, Dylan. Peste câteva luni, cartea ajungea în librăriile din Franța, însă tipărită de Editura Stock. Un an mai târziu, ea apărea și în România, la Editura Litera, în traducerea semnată de Petru Iamandi.
Previzibil, au urmat o mulțime de comentarii critice ale celor care se identifică, într-o măsură sau alta, într-un fel sau altul, cu cancel culture, uitând că încălcarea legii se dovedește cu dovezi, nu cu ipoteze, bănuieli și păreri. Ele vizau, desigur, viața privată a autorului, nu cartea. Au existat și există însă și reacții pozitive, ba chiar admirative, din partea celor care gândesc prin alte grile, imuni la vântul puternic al anulării. Ba chiar și cititori care, citindu-i memoriile, chiar și-au consolidat „părerea bună” despre artistul american, de câteva zeci de ani denigrat cu o remarcabilă asiduitate.
„Apropo de nimic” confirmă, e ușor de observat, figura acelui Woody Allen pe care îl știm din filmele lui – din scenariile lui, din filmele pe care le-a regizat, din personajele pe care le-a jucat. Octogenarul Woody Allen care scrie – ce îi place lui cel mai mult pe lume, mai mult decât să facă cinema, dacă e să-l credem pe cuvânt – despre el însuși seamănă mult cu distratul romantic și stângace, cu un haz nebun, pe care l-a transformat în personaj-tip în atâtea filme, începând cu anii ʼ60. Neferindu-se de o oarecare previzibilitate, ne arată cum se vede în oglindă, se joacă, se răsfață, se critică, se enervează, se explică. Și, privindu-se pe sine, privește și lumea în care e o rotiță măruntă și care îi provoacă constante accese de mizantropie.
Dar ce bine că pe lume există New York și Manhattan, un cartier cum nu e altul, important pentru traseul acestui comic, ce bine că există Parisul, orașul în care i-ar fi plăcut să trăiască și în care se plimbă tot timpul, așa cum fac și multe dintre personajele pe care le-a inventat, ce bine că există Roma și Barcelona, unde Woody Allen a petrecut zile și nopți de neuitat. Ele sunt evocate cu simplitate de un spirit profund citadin, îndrăgostit de asfaltul din Manhattan, de serile cu ploi, de cluburile de jazz și de cinematografe. Iarba de pe pajiști, țânțarii și greierii de la țară, nisipul deșertului sau zăpada de pe crestele munților nu sunt tocmai motiv de extaz pentru americanul timid, dar cuceritor în atâtea feluri. Și-ar fi dorit să joace în „liga” lui Arthur Miller și Tennessee Williams, convins fiind că mai sus nu se poate ajunge și că „Un tramvai numit dorință” cu Vivien Leigh e cel mai frumos lucru întâmplat vreodată în artă. N-a crezut că poate ajunge la zeii zilei, dar au ajuns zeii zilei la el – e drept, peste niște ani, când Arthur Miller l-a invitat la prânz și Tennessee Williams, scriitorul pe care l-a idolatrizat toată viața, a venit să-l complimenteze. Ca și Cary Grant, retras din meserie, care a apărut să-i ceară un autograf într-un bar, într-o seară oarecare, după un concert de jazz al formației în care Woody Allen cântă de atâția ani – la fel de prost, zice el, dar atrăgând uneori mii de spectatori în turnee.
N-a crezut nici că o să-i meargă ca actor de stand-up, nici că într-o zi cineva o să-i propună să-i finanțeze un film, nici că autorul de gaguri pentru comedianți din cluburi de noapte o să se transforme în vedetă pe Broadway. „Oamenii mă întreabă dacă nu mă tem că mă voi trezi într-o dimineață și voi constata că mi-a dispărut simțul umorului”, citim în ultima parte a volumului. „Răspunsul este nu, fiindcă a avea haz nu e ca o cămașă pe care vrei s-o îmbraci, dar nu știi unde ai pus-o. Ori ai haz, ori nu ai. Dacă ai, ai, nu e un lucru pe care-l pierzi sau o amnezie de moment. Dacă m-aș trezi și n-aș mai avea haz, n-aș mai fi eu. Asta nu înseamnă că nu te poți trezi cu toane, când urăști lumea, ești furios pe prostia oamenilor, universul ți se pare fără sens, reacție pe care mărturisesc că o am regulat, în fiecare dimineață, dar care îmi stimulează simțul umorului, nu-l anihilează”. Iată o mostră din gândirea artistului pentru care metafizica e rareori mai mult decât un prilej de glumă – pentru intelectuali, e drept, dar glumă.
Nimic speculativ în felul în care se privește pe el însuși în aceste câteva sute de pagini, în care digresiunile din fluxul cronologic al rememorării nu sunt deloc multe și impregnate de paseism, de nostalgie, de iubire de sine, iar comentariile despre diverși artiști nu sunt, nici ele, deloc generoase. Nu abundă în explicații această privire către sine, într-o oglindă în care se vede un singuratic căruia cel mai mult îi place să stea la mașina de scris, să cânte la saxofon și să râdă de haosul de neînțeles pe care îl numim cu toții viață.
„La vârsta mea, joc pocher cu moartea”, scrie Woody Allen în ultimele pagini ale unei autobiografii care are partea ei de naivitate, partea ei de înțelepciune și, în primul rând, felul ei nepretențios de a construi adevărurile personale. „Dacă tot nu cred în viața de apoi”, continuă el, „nu văd ce-aș avea de câștigat dacă lumea mă va pomeni ca regizor de film sau ca pedofil. Tot ce vreau e ca cenușa mea să fie împrăștiată aproape de o farmacie”. Povestea cu acuzațiile de pedofilie, parte a unei întregi campanii derulate ani la rând, ocupă mult din carte și este ea însăși demnă de un roman, unul cu personaje pe care un romancier sigur le-ar putea îmbunătăți. Mă refer acum în primul rând la actrița Mia Farrow, dacă merg pe logica autorului. Povestea atacului este, în egală măsură, și povestea unei defensive care necesită energii multe și diverse pentru a ține departe consecințele – absurde, dar reale. Suntem în epoca #metoo, care a început mai demult – în treacăt fie amintit, Philip Roth a publicat „Pata umană” în anul 2000, de exemplu, iar John Patrick Shanley a scris „Îndoiala: O parabolă” în 2004 –, suntem în vremea în care nu e nevoie de dovezi, căci bănuielile sunt de ajuns.
Woody Allen, e limpede, nu e nicicum omul rețetelor – nu are și nu dă rețete pentru un scenariu bun, de pildă, pentru un film bun, pentru o carte bună. De cele mai multe ori, nu dă nici măcar indicii. În „Apropo de nimic” nu o să descoperiți nici vreo filosofie a creației, nici vreuna a vieții. Limba de lemn și cuvintele mari îi repugnă autorului care a început să scrie scheciuri din adolescența lui tipic americană, petrecută într-o familie evreiască, când s-a apucat să citească și primele cărți „serioase”, atunci când nu era în întunericul cinematografului, locul lui preferat. Îndrăgostit de cinemaul lui Ingmar Bergman – „idolul meu, cineastul ideal” –, convins că el însuși, deși a făcut filme bune, nu a făcut un „film mare” ( „Cel mai mare regret? Am primit milioane de dolari ca să fac filme, am avut controlul artistic absolut, dar n-am reușit să fac un film mare.”), cineastul american privește înapoi fără mânie și înainte cu calm – nimic din ce e omenesc nu-i e străin. Născut cu 16 ani înainte să apară cartea lui preferată, „De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger, pe care o recitește cu emoție periodic, artistul care și-a petrecut copilăria în Bronx, înainte de a se lăsa cucerit pe veci de Manhattan, își povestește cu liniște și cu simplitate viața profesională, legată inseparabil de cea personală. O să citiți în „Apropo de nimic” despre filme mai reușite și mai puțin reușite, judecând după grila sa proprie, despre spectacole și evenimente, despre François Truffaut, Jacques Tati, Roman Polanski, Peter Sellers, Peter OʼToole, Diane Keaton, Penelope Cruz etc. Cum îi repugnă orice solemnitate, nu se crede vizionar și nici măcar posesor al vreunui adevăr adânc despre creație, Woody Allen nu se vede în postura de a împărtăși experiențe. Pentru el, principalul se rezumă simplu, alții ar spune chiar simplist, în câteva cuvinte: „Plăcerea de a face un film rezidă în a face un film, în actul de creație. Aplaudacii nu înseamnă nimic. Chiar și cu cele mai mari elogii, tot te alegi cu artrită și zona zoster. Și e chiar atât de grav că unii nu sunt entuziasmați de opera ta? Că unora s-ar putea să nu le placă filmul tău? Universul se descompune cu viteza luminii, iar tu îți faci probleme că nu știu ce tip din Sheboygan îți reproșează lipsa de ritm? Sau că o tipă din Tuscaloosa scrie că ești un geniu, iar tu crezi că opinia ei te pune alături de Rembrandt sau Chopin? Fii serios. Sfatul meu pentru tinerii cineaști, când mi-l cer, este întotdeauna: pune burta pe carte! Vezi-ți de treaba ta, muncește, bucură-te de ceea ce faci! Dacă nu te bucuri, alege altă ocupație! Nu te lua după alții! Știi că ceea ce faci are haz, știi ce vrei să faci. Asta e tot ce trebuie să știi. Ai o viziune, încearcă s-o pui în practică. Simplu ca bună ziua. Gândește singur. Dă-ți seama dacă ai făcut filmul pe care ți l-ai propus de la început. Dacă l-ai făcut, minunat, bucură-te de succesul tău, fii mândru de tine și mergi mai departe. Dacă ai dat greș, învață lecția, care rareori are o formă artistică, și muncește mai mult data viitoare. Sigur, Ce-i nou, pisicuțo? a fost un mare succes, dar asta nu m-a oprit să-mi fie rușine cu el. Pe de altă parte, un film ca Amintiri la Stardust Hotel,care n-a fost primit prea bine, m-a mulțumit în mare măsură. Cu alte cuvinte, satisfacția vine, din munca propriu-zisă. Restul e vorbărie goală sau gargară – la alegere. Eu prefer gargara”.
Lasă un răspuns