Urmărește-ne

FB

Prințul, moartea și Sicilia

Literatura bună înseamnă seducție. Cuvânt generos, ambiguu și înșelător, „seducția” deschide uși ferecate, destupă ferestre, aprinde imaginația, stârnește curiozitatea, dezvăluie și construiește. O confirmă, într-un fel sau altul, fiecare roman.

Luându-și toată libertatea, „Albatrosul” scris de Simona Lo Iacono și publicat la Humanitas Fiction în traducerea lui Mihai Banciu, o confirmă și el. Chiar pe asta pare să mizeze și autoarea din Italia, o țară a cărei literatură am dori-o cât mai prezentă în librăriile din România, unde momentan găsiți cărțile mai multor scriitori italieni care merită atenție: de la fenomenul Elena Ferrante, bineînțeles, sau Elsa Morante la Andrea Camilleri, Rosa Ventrella, Paolo Cognetti, Emanuelle Trevi, Matteo Strukul,  Donatella di Petrantonio, Rosella Postorino, Mauro Corona, Nadia Terranova etc.

„Albatrosul” are cu ce să cucerească și cu ce să stârnească imaginația. Autoarea se întoarce la un scriitor legendar din Italia modernă, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, într-un timp al fascinantului declin al unei aristocrații ce nu mai poate rezista și într-un loc a cărui forță de seducție nu dă greș: Sicilia. O face explorând și o formulă folosită astăzi, când se poartă biografiile, cu mare lejeritate: „biografia ficțională” sau „romanul biografic”, din ce în ce mai prezent și în librăriile de la noi. Are, deci, toate șansele că atragă scriind un roman cu certe calități, pe care se prea poate să-l privim cu înduioșarea și nostalgia cu care ne uităm la o dantelă dintr-o față de masă veche sau, să zicem, la o umbrelă de soare.

Ce curaj, e clar, să reviteze o viață precum cea a prințului sicilian care a scris „Ghepardul”, dar n-a trăit să-l vadă publicat! E o întoarcere dominată de lirism, o întoarcere care nu se sfiește nicicum de paseism, un exercițiu de imaginație făcut în jurul unei copilării toropite de căldura otrăvitoare a Siciliei, tărâm fermecat, peisaj sălbatic prin frumusețea lui. Iată-l, deci, pe aristocratul care a trăit destrămarea unei orânduiri sociale și mai ales a unui spirit scriind în camera sa din sanatoriul Villa Angela, Roma. Are șaizeci de ani, se tratează de o boală gravă și simte că sfârșitul îi dă târcoale.

Pe 16 iunie 1957, notează: „Da, nu încape îndoială. Deși în mod tăcut, Licy vrea să mă ajute să nu îmi fie frică, să îmi amintesc. Poate chiar să mor. Oftez cu gratitudine, îmi bag nasul în caiet. Scriu nu numai pentru a nu mă rătăci, ci și pentru a mă vindeca. Am ajuns până aici încărcat de semne, de răni proaspete, pe care greu mi le îngrijesc. Îmi spun că, povestindu-mi copilăria, nu voi scrie ca un bărbat, ci asemenea mamei, care aș dori să fie întotdeauna scrisul. Un trup de sfântă care știe să te înfeșe și să te apere. Un teritoriu nesfârșit între două lumi gemene, cea a durerii și cea a iubirii. Iar apoi să regăsesc originea misterioasă a cuvintelor. Să văd cum se formează, cum îmi îndrăgesc povestea. Cum o așteaptă, o adulmecă și o sfâșie, salvând-o de la moarte”.

Scriind, prințul retrăiește. Își retrăiește copilăria siciliană, prilej pentru autoare să creeze o atmosferă ambivalentă: Sicilia este, deopotrivă, ținutul vieții și ținutul morții, tărâmul iubirii și al urii, paradisul copiilor și infernul bătrânilor. Ținut al oamenilor dominați de irațional, ținut al exceselor de toate felurile, sudul Italiei înseamnă, în principal, somputuoasa reședință din Palermo a unei vechi familii, depășită de barbaria prezentului și dezideratelor lui, și misterioasa casă de vacanță aflată în localitatea Santa Margherita. Acolo se petreceau nesfârșitele veri ale copilăriei, acolo se conturează lumea viitorului autor al „Ghepardului”, celebră elegie a sfârșitului unei lumi, acolo oamenii se nasc și mor, striviți de ritualuri și eresuri. „Prin urmare, târam după noi la Santa Margherita lunile petrecute la Palermo. Iar la Palermo, la întoarcere, duceam cu noi un crâmpei din Santa Margherita. Cele două case se completau. Se intersectau. Sfârșeau una înlăuntrul celeilalte. Și tot la fel cele două ceruri, cele două crâmpeie de lume. Palermo era tatăl. Santa Margherita, mama”, scrie suferindul prins în plasa amintirilor, pentru el salvatoare.

La drept vorbind, nu e mult de spus despre felul în care autoarea abordează vârsta mitică a copilăriei. Iar viziunea ei nici nu e lipsită de clișee. Însingurat în labirint, în cele două case în care nu are acces la viața adulților și în care lucrurile au o viață secretă, inaccesibilă copilului atras de necunoscut, dar neîndrăznind să încalce ordinea nescrisă a lucrurilor, își face propriile descoperiri alături de prezențe feminine modelatoare și dominatoare, mai ales alături de figura mamei care vorbește franțuzește și citește „Albatrosul” lui Baudelaire, dar și lângă prezența masculină fermecătoare, precum unchiul dolce far niente, iubitor de plimbări cu automobilul și hohote de râs.

La Santa Margherita, copilul îngândurat, pe care e simplu să ni-l închipuim asemenea băiatul cu guler alb de pe coperta volumului publicat la Humanitas Fiction, descoperă și forța iluziei. Și ea e salvatoare, cum se vădește în îndrăznețele spectacole susținute de trupa de actori ambulantă care sosește la reședință și care va pregăti o creație deloc cuviincioasă: „Dama cu camelii”, o insultă pentru precuvioasele urechi ale unor aristocrați și, amuzant, mai ales ale servitorimii îndatoritoare și supuse tradiției de toate felurile. Și „serile negre”, destinate exclusiv bărbaților, aduceau cuvinte interzise copiilor, rostite de actorii care, reușind să se transforme în orice, aveau de partea lor diferite forțe. Unele de-a dreptul oculte și de-a dreptul periculoase.

Povestea, așa cum o așterne pe hârtie, la îndemnul soției iubitoare, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, simbol al unui spirit ce nu are cum să nu se dezintegreze, începe în zorii secolului și se încheie la jumătate lui, după două războaie. Dar exteriorul nu o preocupă deloc pe romanciera Simona Lo Iacono, care insistă asupra peisajului interior, cartografiind un teritoriu misterios. Poem al destrămării, „Albatrosul” conturează o disoluție de neoprit și efectele ei, care ocupă o parte importantă din existența personajului. El își va încheia socotelile cu viața dominat de sentimentul pierderii iremediabile, în ciuda supreviețuirii în două tragedii mondiale. O întreagă filosofie de viață se stingea, o întreagă societate se prăbușea, însă la reședința citadină se refuza viitorul sumbru: „Dar la Palermo se gândeau la altele. La litigiile judiciare. La averea care se năruia în mod periculos. Cum să faci față unei vieți mondene care își dovedea întreaga-i cruntă agonie. Și astfel, în vreme ce restul Italiei se îndrepta spre arme, noi eram încă împotmoliți în rezolvarea vechilor dispute feudale, în etalarea unei bogății pe care nu o posedam. În pregătirea de banchete ce dezvăluiau gustul pentru exces, ignorând că primul pas către sfârșit e pierderea sobrietății”.

Eseu indirect despre pierderea identității, „Albatrosul” nu este, în realitate, nici o biografie fictivă, nici un roman biografic, cu toate că are la bază documente de arhivă, și nici un metaroman pornind de la „Ghepardul”. Simona La Iacono, autoare a mai multor romane și volume de proză scurtă, a scris de fapt o variațiune liberă pe tema copilăriei unui scriitor rămas în istoria literaturii moderne cu o singură carte, intrată în canonul secolului XX.  Incluzând elemente de frescă, dar mizând mai ales pe forța romanului de atmosferă și pe posibilitățile romanului psihologic și, a lansat o invitație la reverie și, în egală măsură, la redescoperire – a romanului „Ghepardul”, a lumii lui Lampedusa, a Siciliei.

Este filolog, absolventă a Facultății de Litere a Universității București, editor, traducător și publicist. A lucrat ca jurnalist cultural la diverse publicații (Ziua, Adevărul, revista Yorick), este redactor la Ziarul Metropolis.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

TOP

Text demo reclama

r