Haosul este cea mai stabilă și mai statornică întâmplare din viața noastră. Nicicând emoțiile noastre, oricât de rugătoare sau de puternice ar fi fost, n-au putut așeza o oarecare ordine în haosul lumii. Răzvrătirile, revoltele, războaiele, toate devin încercările stângace ale unui copil care aleargă cu o păpădie în mână. Suntem mici, fragili și nu contăm. Ordinea lumii se desfășoară independent de dorințele noastre cele mai arzătoare. Oare cum sună asta pentru cineva care locuiește în aceeași cameră cu depresia, o inimă frântă de un băiat cu părul creț, câteva griji și multe nesiguranțe?
E povestea lui Lulu Miller și funcționează la fel de bine ca un antidot, o palmă, un semnal de alarmă sau o mângâiere în cel mai potrivit moment. E greu de imaginat cum o carte poate împăca deopotrivă știința și emoțiile, poezia și eugenismul, depresia și fericirea regăsirii. În „De ce peștii nu există”, Lulu Miller ne conduce prin două vieți paralele și mii de rezolvări posibile, prejudecăți dărâmate și drumuri spre o dragoste cu ochii de smarald. Vorbește despre ordinea ascunsă a vieții în cel mai straniu și mai duios mod cu putință, destrămând toate teoriile lumii, de la Darwin până în prezent. Merge pe sub apă, unduindu-se ca un pește cunoscător, și scoate capul la suprafață doar atunci când adevărul, indiferent de forma lui limitată, prinde contur pentru ea.
Lulu, fiica unui om de știință, este la rândul ei cercetătoare, dar una care coboară în profunzimi și ne dă o lecție despre înțelepciune, fără a încerca să ne convingă de nimic, fără să ne oblige să alegem, la fel ca ea, o parte sau alta a baricadei. Scrisul ei are ceva purificator, chiar dacă vorbește despre marile orori ale lumii: politici defectuoase, eugenismul, exterminarea, despărțirea de persoana iubită. Chiar dacă la început nu ne dăm seama care ar putea fi numitorul comun dintre ea și David Starr Jordan, biolog și taxonomist, povestea dintre cei doi se țese de la sine: ambii aveau nevoie de o ordine superioară care să le aducă liniștea, pentru ea, emoțională, pentru el, profesională. Latinescul ordinem descrie un șir de fire ce stau cuminți în războiul de țesut, iar cu timpul această definiție s-a extins ca o metaforă a modului în care oamenii stau cuminți sub dominația unui rege sau a unui președinte. Sigur, categoriile în care ordonăm lumea rămân cuminți sub bagheta științei, dar oare sunt ele ghidate de inteligență sau de intuiție? Oare se poate afirma că, de fapt, peștii nu există, că sunt ei adunați într-o falsă categorie?
Da. Citești de trei ori paginile în care Lulu explică asta, cu aceeași uimire ca a cititorului, și îți dai seama că tot ceea ce credeai e îndoielnic. Că certitudinile țin de culori, poate, roșu, alb sau verde. Dar lumea, în deplinătatea și fascinația ei, nu ți se dăruiește, de fapt. Lulu a căutat ordinea în nevoia acută de ordonare a lui David Starr Jordan, cel care azi e cunoscut ca fiind descoperitorul a 5% dintre speciile de pești. Munca lui a fost năruită de haos în nenumărate rânduri, fie ele incendii sau cutremure, dar chiar și atunci, în mijlocul dezastrului, Jordan nu s-a lăsat cuprins de disperare, ci s-a aruncat spre primul pește pe care îl recunoștea și l-a pus la loc pe raft, etichetându-l din nou, încercând cu încredere să restaureze ordinea în lumea lui. Pare un model demn de urmat, pe care aproape că ajungi să-l invidiezi pentru perseverența și optimismul imaculate, pare că, în haosul în care te regăsești adesea, întrevezi o urmă de speranță pe care mai-mai că-ți vine s-o iei la întrebări. Asta a făcut Lulu, i-a urmat pașii lui Jordan îndeaproape, încercând să recunoască în el un munte de posibilități infinite de a găsi pacea, de a crede că în sfârșit, în burta mare a universului, oamenii contează fiecare în parte, atunci când constituie o categorie sau atunci când pur și simplu există, imperfecți și fragili, că, deși nu aerăm solul și nu ne hrănim cu bușteni ca să grăbim procesul de descompunere, poate că și noi contăm la fel de mult cât o furnică. Până a citit despre autoiluzionarea dusă la extreme, care l-a făcut pe Jordan, ușor-ușor, să alunece spre ordonarea generală a lumii, pe care o împărțea între superiori și inferiori. Profunzimea decăderii sale. Amploarea transgresiunii sale. Jordan s-a transformat în cel mai înfocat eugenist, construind un soi de lagăre pentru oameni „imperfecți”, sterilizând femei „inapte” ca să procreeze, reducând la zero viața și activitatea unor ființe care nu se încadrau perfect într-una dintre categoriile lui. Lulu și-a ales un model negativ.
„De ce peștii nu există” este o pledoarie poetică despre știință, despre ciocnirea dintre adevăr și intuiție, despre cum să distrugem o categorie, cum să spargem un tipar, ca atunci când, după ce ne-am șterge lacrimile după un băiat cu părul creț, am lua de mână o fată cu ochii de smarald și lumea, astfel, și-ar schimba ordinea, premisele. Lulu face o combinație stranie între suferință și purificare, între conservatorii care construiesc o categorie și cladiștii care o dărâmă, arătându-ți cum peștii devin, în funcție de caracteristicile lor evidente, o falsă categorie. Scrisul ei, înțelept și ciudat deopotrivă, are o putere terapeutică fără a-și propune asta cu bună știință, astfel că asistăm doar la istorisirea unui povești dintr-un moment când viața părea pierdută. Lulu Miller ne învață cum scopul nostru e, de fapt, să ne îndoim de evaluările noastre, în special cele legate de ținuta morală și mentală, să nu uităm că în spatele oricărui stăpân stă un stăpânitor, să nu uităm că o categorie este, în cel mai bun caz, o aproximare; în cel mai rău caz, o temniță. Să nu uităm, poate, că viața noastră nu e doar o teorie a psihologiei…
Lasă un răspuns