„Îi zic mamă misterului general al vieții”
Ce bine-ar fi dacă durerea omenească s-ar putea măsura în cifre exacte, nu prin cuvinte imprecise.
Dar cuvintele imprecise sfidează prin blândețea lor sfârșitul ori sfârșiturile, sfidează viața care devine neîncăpătoare, care, rotită la 60 de grade, ne rămâne mică. O viață care nu ne mai primește. Inevitabil. Despre cifre se spune că sunt infinite, deci numărătoarea durerii nu s-ar opri decât în pragul morții și chiar și atunci am crede că mai îndurăm +1.
Aceste cuvinte imprecise deschid o carte galbenă, ca un mic semn de complicitate între mine și prietena mea: „Îți dau o carte galbenă, e absolut sfâșietoare.” Așa e, iubito, e sfâșietoare, și mi-a fost greu să primesc durerea și frumusețea ei. Poezia și moartea ei. Evidențele ei fără scăpare. Muzica. Căldura insistentă. Fotografiile de la nunta unor oameni străini mie. Golul.
Galbenul este o stare vizuală a sufletului. Galbenul vorbește despre trecut, despre dezintegrarea a două familii, despre penurie văzută ca spațiu moral la care te duce sărăcia, despre răul de a nu-ți vedea copiii, despre prăbușirea Spaniei în miasmele Spaniei, despre mașini, despre autostrăzi, despre amintiri, despre orașe în care am trăit, despre hotelurile în care am dormit, despre toate acestea vorbește galbenul.
„În toate a fost frumusețe”, de Manuel Vilas, apărută la Anansi, o colecție care deja a marcat piața editorială a ultimilor ani, atinge, printr-un stil profund confesiv, splendoarea duplicitară a disperării, culmea de sus a singurătății, redă tăcerii cuvintele nespuse, cu țiuitul lor înșelător, și dezvăluie, prin sinceritatea cruzimii, o intimitate neașteptată.
Manuel Vilas se întoarce spre trecutul apropiat, mai exact, spre moartea părinților lui, o moarte care devine cea mai înaltă expresie a misterului vieții. O moarte pe care încearcă s-o recupereze prin frumusețea vieții de altădată, când ajunge pe insula sălbatică a amintirilor, a imaginilor ce nu mai pot fi schimbate, ci doar acceptate.
După primele pagini mi-am sunat părinții. N-am știut cum să le spun că-i iubesc, dar am vorbit mai mult ca niciodată.
Fiindcă niciodată într-o carte atât de întunecată nu a existat mai multă lumină. Morții lui ajung în prezent printr-un strigăt de iubire, prin lumină, chiar și atunci când lumina nu mai pică pe chipul lor drag, ci pe absența lor dragă, pe amintirea lor duioasă.
Nefericirea noastră a fost un act artistic de avangardă.
Într-un cimitir al memoriei, Manuel Vilas numără poetic morții din viața lui. Toate neînțelegerile dintre copil și părinți sunt anulate prin blândețe. Niciun strop de furie, ci doar un dans înapoi spre înțelegere, spre un alt fel de a învăța ce înseamnă iubirea și ce înseamnă iertarea. Când mângâie pereții bucătăriei, de fapt comunică cu mama lui, căreia niciodată nu i-a luat o mașină de spălat vase. Când parchează la umbră, se gândește la tatăl lui, care își trăgea mereu Seat-ul 1430 sub un eucalipt minunat. Și în asta se strecoară o nemărginită frumusețe.
Contemplu disoluția trecutului. Așadar, inexpresivitatea lui finală. Văd o leziune finală a spațiului și a timpului. Trecutul nu dispare niciodată, se poate întoarce oricând. Revine, mereu revine. Trecutul conține bucurie. Trecutul e un uragan. E totul în viața oamenilor. Trecutul mai înseamnă și iubire. Obsesia față de trecut nu te lasă să te bucuri de prezent, numai că a te bucura de prezent fără ca apăsarea trecutului să-și facă simțită prezența dezolantă nu este bucurie, ci alienare. Nu există alienare în trecut.
Roman autobiografic, „În toate a fost frumusețe” vorbește despre încheierea unei epoci de glorie, despre Spania toridă, cu limba ei alintată, care poate îndulci chiar și tristețea sau pierderea, cu care autorul se înfrățește, pe care le adoptă nu pentru a le remedia, ci pentru a le face doar ale lui. Monte Perdido, la poalele Pirineilor, devine o stare psihică, e suferința însăși, care îmbrăca culoarea galben, culoarea Ordesei, a dispariției, a tatălui plecat din viață pe un drum diminutivat. Perdido. Rachma în loc de Rachmaninoff.
Pentru a le regăsi frumusețea printre corpurile cerești, Manuel Vilas le dă părinților nume clasice. Mama – Wagner, și Tata – Johann Sebastian Bach. Apoi copiii sunt Bra și Valdi, care nu dorm niciodată în dormitorul aranjat pentru ei după divorțul părinților, așa că dormitorul unde nu doarme niciun geniu muzical e pustiu. „Fratele pustiu.” Prăbușirea deplină a tandreții.
De la ce vârstă nu mai mergi de mână cu mama ta sau cu tatăl tău?
„În toate a fost frumusețe” pune în discuție identitatea care rămâne după asumarea singurătății genetice, o identitate pe care autorul o refuză fiindcă-l înfricoșează, Istoria pe care o poartă un om ce-și radiografiază viața în tăcerea abandonului, care parcurge în scris niște hărți intime, spre locul ascuns al frumuseții apuse, al stângăciilor deja iertate, care devin obiecte de artă prin faptul că nu se mai poate interveni asupra lor: exagerările mamei, dormitorul ei și al tatălui, jocul de bingo, dressingul de la capătul holului, care o transforma pe Wagner în fetiță, furându-i vârsta, atunci când se ascundea acolo din cauza furtunii, veșnicele emisiuni culinare, lipsite de orice intrigă, 974310439, numărul tatălui, care încă își oferă pe internet serviciile de agent comercial chiar și la zece ani după moartea lui. Nu vreau să mor înainte de a-mi tatua pe braț numărul acesta, ca să-l mănânce moartea.
Frumusețe e și în noua limbă pe care această carte o îmbracă, Marin Mălaicu-Hondrari fiind un artizan al cuvintelor nou-născute, care capătă în mâinile lui o rotunjime ireproșabilă și care devin o experiență universală, purificatoare. Trăim în fiecare cuvânt o lume cunoscută sau pe care o vom cunoaște, întrucât toți, negreșit, suntem fiii și fiicele cuiva.
Și ce păcat că ne vom rătăci la un moment dat unii de alții, că se va pierde acel limbaj secret pe care doar un părinte și copilul lui îl știu, acea limbă care le aparține numai lor, cu inflexiunile ei, cu subînțelesurile ei, căci în acea limbă pierdută, latina fiecăruia, Manuel Vilas a ascuns o candoare greu de comparat în literatură sau în orice relație din care noi, oamenii, facem sau am făcut parte vreodată. Câtă frumusețe și câtă liniște nu știam că se ascund în abandonul dictat de biologie, când premiază fiecare om cu câte un final.
Teama caută o logodnică în creierul tău și, dacă n-o găsește, atunci și-o fabrică singură; până la urmă, teama se cunună cu disperarea, o făptură construită pe degradare și nebunie. Și aceasta este o altă parte fundamentală a personalității mele: toată viața m-a însoțit teama de a înnebuni, de a nu-mi da seama ce se întâmplă, teama că haosul mă va târî după el. Mama era exact ca mine și îl scotea din minți pe tata, iar tata se enerva pe ea, și eu am moștenit tronul zgomotului și furiei, adică pofta de a distruge obiecte, de a sparge ferestre, de a sfâșia cămăși, de a sparge farfurii și uși, de a trage șuturi mobilelor și, într-un târziu, de a te arunca în gol. Doamne, cât de mult îmi plac disperații. Sunt cei mai tari.
Lasă un răspuns