Greu de crezut că, citind această carte scrisă înainte de pandemie, în urma unei călătorii, nu vă va cuprinde regretul. Și, foarte posibil, și o anumită frământare, venită dintr-o mulțime de întrebări, pe care sigur vi le-ați mai pus. Dar poate că, odată cu explicațiile ce se conturează aici, vor apărea la orizont și ceva idei constructive.
Cum arăta România văzută de un antropolog experimentat în anul 2019? Și cum arată acum, după o pandemie cu efecte dificil de estimat? Citiți volumul lui Mirel Bănică, mai ales că e vremea vacanțelor, și evident că vor apărea aceste întrebări. Lucrarea utilă rezultată în urma experimentului său redeschide o cutie a Pandorei pe care o știm prea bine cu toți, dar acum o vedem etalată într-un fel ce creează o imagine cât se poate de recognoscibilă.
Nefiind o mostră de memorialistică idealizantă, tip „Bucureștiul de altădată”, nici un reportaj incisiv, ci un jurnal de călătorie scris „la cald”, care ocolește capcanele livrescului, „Prin România. Carnete de drum” de Mirel Bănică, volum apărut la Editura Polirom în 2020, la un an după călătoria autorului prin patria natală, prin orașele ei neturistice, prin anonimatul ei meritat sau nemeritat, creează, la lectură, o inevitabilă apăsare. Ea vine cu confirmări nedorite despre o țară nu ușor de înțeles nici pentru cei care o locuiesc, iar sentimentul persistă după ce termini de citit această relatare onestă și atentă. Cititind ce a ieșit din experiența atât de personală a antropologului care vrea să-și redescopere țara, să facă un gest necesar, ce are ceva dintr-o împăcare dorită la vârsta mai înțelegătoare a maturității, redescoperi specificul unei societăți. Te trezești, din nou, față în față cu o Românie ca o sursă de îndoieli, nedumeriri și neputințe, însoțite de îngrijorare, strângere de inimă, frustrare, dezamăgire, toate străbătute de o dragoste care nu e însă oarbă, dar nici minuni nu face.
Venită la câțiva ani după remarcabilul studiu „Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”, noua carte a antropologului Mirel Bănică e și pentru patrioți, și pentru hateri. Urmare a unei plimbări necesare, binevenite printr-o țară aflată într-o îndelungă tranziție postcomunistă, însemnările din volum au avantajul de a fi ceea ce sunt, fără deghizări. Observația, vechea, străvechea metodă la care recurge autorul, cuprinde mult, sugerează și mai mult și deschide căi pentru din ce în ce mai mult. Iată-ne însoțindu-l când la mare, când la munte pe călătorul care nu se dedă exceselor, speculațiilor sau reflecțiilor grave, preferând să consemnze, să descrie cât mai cuprinzător, să comenteze în general sobru, ocolind posibilele exagerări și excese. Iată-l urcând cu un pepene în autoturismul personal, în ultima vară dinaintea pandemiei Covid-19, gata să cutreie țara natală care se târăște ca un melc, ca o viețuitoare nehotărâtă. Iată-l îndreptându-se spre Amara la volanul unei mașini oarecare, pentru a-și încheia cartea cu observațiile de la Casa Memorială „Vasile Alecsandri” din Mircești. 45 de zile în vara anul 2019, în care descoperă o țară spre a o expune neștiințific într-un amplu reportaj ce „ia pulsul” unei identități într-un anumit moment – în piețe și muzee, de care e fascinat, în hoteluri și parcuri. Ce s-a ales de orașele mici din România? Ce (mai) poți face la Călărași, Slobozia sau Focșani, să zicem? Ce poți mânca bun sau măcar decent? Cum sunt oamenii? Unde mai găsești meșteșugari adevărați? Ce înseamnă, pe teren, diversitatea? Dar cultura? De ce este oferta turistică precară? De unde dominația kitschului? Sunt câteva dintre întrebările ce revin și necesită nuanțe. Lor li se adaugă multe altele, în cele câteva sute de pagini în care Mirel Bănică radiografiază un teritoriu și îl expune, cu toate ciudățeniile lui care spun ceva despre un popor și despre o stare.
Nu putem să nu amintim aici câteva „necunoscute”, remarcate de o mulțime de călători, constante și definitorii. Iată cinci dintre ele:
1
Greutatea, dacă nu imposibilitatea, de a lua o masă normală într-un oraș mic, neturistic. Te izbești de ea la tot pasul, la munte și la mare, atunci când călătorești prin România. „La Slobozia mă voi lovi pentru prima oară”, scrie Mirel Bănică chiar în primele pagini, „de una dintre principalele dificultăți ale acestui voiaj: în orașele mici și foarte mici este dificil să găsești un loc în care să mănânci onorabil ca simplu turist sau trecător”.
2
„Un aer de second-hand”. Vizitând sudul cel monoton, nedezvoltat și obosit, în care nici nu se întrezăresc zorii schimbării, autorul conchide: „De fapt, toată România, cu foarte rare excepții, are un aer nedefinit de uzură morală, oboseală, un aer de second-hand. O istorie a apariției și dezvoltării magazinelor de tip second-hand în România: iată unul dintre studiile-cheie pentru înțelegerea țării noastre după 1990”.
3
Haosul unui litoral care vrea să fie „pentru toată lumea”, un litoral părăsit, unde noțiunea de „plajă privată” nu duce nicăieri. „Litoralul românesc păstrează în continuare un aer democratic, de distracție pentru toată lumea, pe care nu l-am întâlnit în alte părți ale lumii cu care să fac o comparație (Franța și Canada)”, notează autorul. Acestuia i se alătură, desigur, ceea ce am putea numi plăcerea de a sta înghesuit la malul mării. Și prețurile ciudate, și indiferența la natură, și dezinteresul față de orice fel de dezvoltare reală.
4
Kitsch-ul nestăvilit, care înbracă forme dintre cele mai diverse, într-o țară ieșită din bezna totalitară, care încă nu vede limpede. De exemplu, pe urmele lui Constantin Brâncuși, la Hobița, unde nici urmă de case țărănești de altădată. „Oriunde te-ai uita, doar case tip vagon, din anii 1970-1980, de țărani navetiști la oraș – ziua muncitori, seara agricultori. Sau locuințe ridicate după 1990: acoperiș de tablă colorată, țipătoare, uși și ferestre disproporționate, termopane, balcoane și uși inutile, grotești”, citim.
5
Forța aparențelor, sesizabilă în diferite procese de diferențiare. Bunăoară, cazul Sibiului, notează autorul, ar fi un bun punct de plecare pentru o discuție. „Ce e cu adevărat vizibil și foarte clar e procesul de diferențiere care s-a produs între Sibiul de Sus și Sibiul de Jos, la propriu și la figurat. Centrul istoric, vechi, îngrijit, «european», pe placul turiștilor, dar și al mediului politic și economic, în general, ca instrument de marketing economic și cultural. Dincolo de fortificații, te izbește realitatea crudă a tuturor orașelor românești: clădiri abandonate, mutilate, cartiere muncitorești, entropia sorții, postcomunism arhitectonic etc.”
De la Amara la Mircești, de la Dobrogea iubită, cu soarele ei, la nordul cu luminile lui, România vizitată de Mirel Bănică are ceva dintr-o ființă bolnavă, care are nevoie de îngrijiri speciale. Ținut al contrastelor, ținut al „întâzierilor”, țară a oamenilor care visează să plece undeva unde își închipuie că viața e mai bună, România vizitată în 2019 de antropologul care își amintește cu plăcere și nostalgie Dobrogea copilăriei se etalează în detalii în acest necesar jurnal de călătorie. Entitate care se redefinește, țara călătorului care a publicat „Prin România. Carnete de drum”, cu ilustrații de Dan Perjovschi, invită la reflecție și reevaluare. Iar pe iubitorii de călătorii care au supraviețuit izolării pandemice îi invită să pornească la drum într-o țară care, pe lângă nenumăratele motive de regret, frustrare și furie, le poate da și câteva motive de bucurie.
Lasă un răspuns