S-ar putea să vă surprindă, dar nu are smartphone și până recent nu avea nici internet. Scrie la o mașină de scris veche, de obicei în apartamentul lui din Madrid, din al cărui balcon se vede una dintre cele mai vechi piețe din oraș.
Are adesea senzația că trăiește în „cea mai stupidă epocă” și îi displac o mulțime de lucruri la societatea din care face parte de 70 de ani. Dintre contemporanii de renume, îi plac în mod special prozatorii W.G. Sebald, Orhan Pamuk și A.S. Byatt. A crescut cu cărțile marilor romancieri moderni și pe unii dintre ei, cum ar fi Lawrence Sterne, Henry James și Joseph Conrad, i-a tradus în limba lui maternă, spaniola, învățând astfel enorm despre literatură și scris.
Dar nu atât cât să aibă multe certitudini despre scris. Javier Marías, poate cel mai cunoscut scriitor spaniol, o adevărată vedetă pe scena prezentului, a publicat prima carte la nici 20 de ani, după o vară petrecută la Paris și apoi celelalte au venit de la sine, într-un ritm secret. Secretul și misterul, esențiale pentru literatură, îi străbat o operă care seduce cititorii din zeci de țări. „Una dintre preocupările mele e imposibilitatea de a ști ceva cu o certitudine absolută, de a ști chiar și ceea ce am trăit, ceea ce am văzut cu ochii noștri”, mărturisea scriitorul într-un interviu publicat în www.lithub.com. „Totul este ori devine instabil, incert, amintirile se estompează, faptele sunt negate de alții și noi ne îndoim. Într-o mare măsură, în asta constă viața: orbecăim tot timpul în întuneric sau, cel puțin, în penumbră, chiar și când e vorba despre faptele din propria noastră viață”.
Dominată de acest scepticism, proza lui Javier Marías, readus acum în atenția cititorilor români de Editura Litera, după ce cărțile lui au fost publicate de mai multe edituri de la noi în decursul timpului, rămâne în această sferă generoasă ce nu ține cont de exigențe, rețete și reguli, ignorând presiunea succesului de orice fel și tendințele momentului și păstrându-și toate libertățile. „Romanul Oxfordului”, „Inimă atât de albă”, „Bărbatul sentimental”, „Berta Isla” și „Îndrăgostirile”, reeditate și editate recent, și, desigur, „Chipul tău, mâine”, pe care îl găsiți în librării în ediția recentă de la Polirom, conturează lumea unui scriitor care, fără să fie în niciun sens comod, își permite luxul de a plonja mereu în apele tulburi ale iubirii, ale trădării și ale morții, teme eterne, în acele teritorii necunoscute ale ființei umane care i-au fascinat dintotdeauna pe scriitori, luxul de a aluneca în acele zone întunecate ce rămân adesea de neexplicat.
O face și în „Îndrăgostirile”, al doisprezecelea roman al său, premiat în Spania în urmă cu zece ani, imediat după apariție, și publicat recent în seria de la Litera, în traducerea Laviniei Similaru. Fără să împărtășesc, e drept, entuziasmul lui Alberto Manguel, care scria în cronica sa din „The Guardian” că ar fi „cel mai bun roman al lui de până acum”, admir pentru mai mult calități romanul acesta alunecos, mediativ, înșelător, pe alocuri enervant. Indiscutabil, pentru „inteligența elegantă”, așa cum o numește Alberto Manguel, pentru arta de a face literatură din nimic și, se înțelege, pentru curajul de a se rătăci în pliurile digresiunilor, pentru libertatea cu care pășește în zonele obscure, înspăimântătoare, ale personajelor sale.
Ele sunt o tânără femeie, María, care lucrează la o editură. În fiecare dimineață, ea admiră un cuplu la cafeneaua la care ia micul-dejun, înainte de a merge la birou. Încearcă să ghicească cine și cum sunt el și ea. Și așa, într-o zi, ajunge să îi cunoască pe Miguel Desvern și pe soția lui, Luisa. Dar numai ca să afle în scurtă vreme că el a fost asasinat și să facă cunoștință cu cel mai bun prieten al lui, pedantul, seducătorul Díaz-Varela. De el se îndrăgostește María, intrând astfel într-o poveste ce rămâne neelucidată. Literatura nu explică, ea arată lumea, spune romancierul, arată misterul. „Deci există în romanele mele o luptă permanentă între dorința de a ști și situația convenabilă de a nu ști, între tentația de a spune și înțelepciunea de a nu spune”, recunoștea Javier Marías, vorbind într-un interviu despre una dintre puținele naratoare din proza lui, această María Dolz, îndrăgostită care descoperă, care bănuiește, care încearcă să înțeleagă, care se ferește să interpreteze și care, în cele din urmă, fuge într-o altă viață.
Prinse într-o pânză de păianjen, imagine recurentă în „Îndrăgostirile”, un titlu în fond atât de ironic, personajele rămân învăluite în aburul incertitudinii, ele nu se dezvăluie nici după ce am citit ultima pagină, ci rămân în conturul lor ambiguu, în irealitatea lor din care se pot ivi tot felul de posibilități. Nici soțul ucis, nici soția îndurerată nu sunt doar atât, așa cum nici prietenul lui îndatoritor și nici necunoscuta care se îndrăgostește de el, știind că e prins în pânza de păianjen a Luisei, soția prietenului dispărut, nu se explică în fața cititorului care nu are acces la resorturile lor cele mai intime. Tehnica secretului nu îi e deloc străină romancierului spaniol, care abuzează de răbdarea atât de precară a omului grăbit de astăzi, deloc înclinat spre digresiuni nesfârșite. Numai că Javier Marías a învățat de la Lawrence Sterne că to digress is to progress și merge mai departe – divaghează pagini întregi, se răsfață în frazele interminabile aduse de fluxul conștiinței, își permite să tragă cu ochiul în intimitatea trupurilor și mai ales a sufletelor și a minților și să pătrundă în locuri deloc, dar absolut deloc curate. Dacă digresezi, progresezi, zicea creatorul lui Tristam Shandy și aceasta e una din lecțiile pe care romancierul spaniol le-a învățat de la ironicul și jucăușul scriitor englez, care o luase cu mult înaintea timpului său.
Ca cetățean și editorialist care scrie de 20 de ani într-unul dintre cele mai citite cotidiane din Spania, El País, Javier Marías își exprimă puncte de vedere pe teme ale zilei și își critică acerb epoca. Dar, ca prozator, face altceva: convins că „lumea nu înseamnă niciodată doar politică”, trece dincolo de acest filtru și încearcă, prin literatură, să ajungă la ambiguitățile, la amestecurile, la contradicțiile și la complexitatea vieții și a ființei umane, descoperindu-i cititorului măcar unele dintre culorile aflate între alb și negru. Din „Îndrăgostirile” nici nu o să aflați nimic nou despre dragoste, nici nu o să vă edificați în vreo privință sau alta, nici nu o să plecați purtați de vreo muzică a cuvintelor. „Când citesc literatură, nu mă interesează să primesc un mesaj, o teză, un pamflet, o lecție sau o morală. De obicei, asta duce la o literatură foarte proastă, la o literatură evidentă. Iar în zilele noastre avem parte de așa ceva prea mult”, spune autorul crescut în spiritul lui Nabokov, în casa căruia a și locuit în America, și cucerit pe veci de forța lui Shakespeare, a cărui imaginație a ajuns, pe căi nebănuite, în aproape toate romanele lui.
Macbeth, dar și colonelul Chabert din celebra nuvelă a lui Balzac, care se întoarce pe neașteptate de pe câmpul de luptă după ce e declarat mort, se arată în acest roman al obsesiei care e „Îndrăgostirile”. Venite din ficțiunile altor secole în romanul acesta ambiguu, întunecat, în care se etalează și un eseu despre limitele dragostei și despre vinovăție, cele două celebre personaje funcționează ca repere în special pentru Díaz-Varela, care parcă amintește și de Juan Pablo Castel din „Tunelul” lui Ernesto Sábato. Dacă vă vine un gând să vă întoarceți la acest roman inevitabil al secolului trecut, înainte puteți face un ocol prin proza lui Javier Marías. Chiar dacă (sau tocmai pentru că) o să aveți impresia că vă scapă printre degete, o să vă primiți răsplata. Asta, desigur, dacă nu vă lăsați înșelați de aparențe.
Lasă un răspuns