„Andrisantul” romanului „(semi)epistolar”, dar și de debut al Răzvanei Niță-Lupu (Tatăl meu, Iosif, Ed. Tritonic, 2023), deși e cunoscut, e în același timp de inventat pentru a putea fi martorul primilor cincisprezece ani din viața fiicei sale și al ultimilor tot atâția din cea a comunismului românesc. O carte extrem de densă, de o poeticitate bizară, exotică în bună măsură nu doar grație (cuvântul se potrivește foarte bine aici) trecerii timpului. Rezumativ, povestea e simplă: o fată – autoarea-narator –, în dublu exemplar, căci are și o soră geamănă, e crescută de mamă, bunică și străbunică din simplul motiv că tatăl e dus/dispărut/scăpat peste mări și țări. Asta de la distanța de la care chipurile nu se disting, înțelesurile dispar și subtextul e imposibil. Numai că Răzvana și Raluca trăiesc în direct, neintermediat, pletora de traume generate de lipsa tatălui, în condițiile vremii în care a fi copil de emigrant era egal cu a suferi oprobriul contextului politic. Drept care, în pragul anilor 1980, adică pe la patru ani, inițiind o lume construită pas cu pas dinspre prezent spre trecut, Răzvana își începe un jurnal care mai târziu va jalona romanul, el însuși cu aceeași funcție epistolară, dar deliberat fără expediere, ca a romanului în totalitatea sa.
„Ca să umplu timpul neîntâlnirii noastre cu ceva. Cu amintiri din viața mea. Din viața mea așteptându-te.”, își lămurește tatăl-partener inventat al dialogului, de vreo treizeci de ani de-acum trecut în lumea umbrelor. Fiindcă pecetea vieții naratoarei se va dovedi exact această nesfârșită așteptare. Scrisorile vor rămâne însă premeditat netrimise, căci numai așa poate fi ținută în viață „floarea speranței”, nu doar cu certitudinea unei posibile comunicări (ce s-ar putea e mai sigur și mai reconfortant decât ce vezi că până una-alta se poate), ci chiar a supraviețuirii. Garanția pare însuși faptul de a scrie: „E ca și cum ai sta de vorbă cu cineva.” Scriind sunt generate lumi palpabile: „De aceea îmi și place să citesc. Păi, toate cărțile sunt despre lucruri care s-au întâmplat deja fie în realitate, fie în mintea scriitorului, care e o realitate și mai și pentru că e personală.” Iar această strategie pornește de la imperativul: „Nimeni nu are dreptul să anuleze șansele de reușită ale unei povești.” Iar povestea Răzvanei Niță-Lupu devine, parcurgând deceniul nouă al secolului trecut, o încrengătură de povești care privesc familia, ea însăși alambicată și ca înrudiri, și ca reacții afective, prietenii (nu mulți), vecinii (de la bloc, de la țară), școala, lumea din proximitate, marcată de dictatura lui Ceaușescu, prim vinovat al lipsei/plecării tatălui.
Cheia cea mai limpede a romanului cred că se află pe la jumătatea acestuia, unde este relatată o secvență din cimitirul de la Boiu, satul transilvan unde locuiesc rude din partea mamei. O văduvă tânără îi povestește bărbatului plecat dintr-ale lumii acesteia ce și cum mai e cu ea, copilul, soacra, serviciul, într-un discurs de un firesc covârșitor. „Și apoi femeia aceea s-a pus pe burtă peste mormânt și a întins brațele, a închis ochii și cred că pentru câteva clipe și-a imaginat că e lângă soțul ei pe o plajă însorită sau în dormitorul lor într-o duminică dimineața. Ceva mai răvășitor de frumos nu am văzut în viața mea.”
Iar garantul e fără îndoială dragostea, în toate ipostazele ei personalizate, de la cea bănuită (fără materializare, dar și fără sfârșit, ca orice sentiment care se respectă și nu trage pe sfoară) a străbunicii pentru baritonul Gheorghe Folescu (cel nefericit în amoruri, care și-a pus capăt zilelor pe la sfârșitul toamnei lui 1939), străbunica aceea căreia i se spune Buni și care era „o ființă cât universul întreg”, la cea ratată, dar indiscutabil trăită, a părinților „bieți oameni sub vremuri”, până la dragostea de fiică „îndelung răbdătoare” (pentru a nu uita de definiția absolută din celebra Epistolă către Corinteni). Până la urmă, „oamenii care iubesc trăiesc pe banchiza lor de fericire și curaj”.
Privind înapoi cu duioșie, dar și cu un soi de maturitate prea iute intrată-n peisajul copilului, naratoarea nici nu judecă, nici nu caută justificări, ci mai degrabă încearcă să descopere în propria poveste coordonate plauzibile ale condiției umane: „Nu cred în dragoste la prima vedere (mi se pare chiar ridicolă), dar cred că o aventură de o noapte se poate transforma într-o aventură de o viață.” Cum autoarea e și critic de teatru – poate fi citită acum pe blogul Acta est fabula –, aplică, pentru a spune așa, „tratamentul fabulatoriu” propriei povești, în vederea schițării unei diorame în care istoria părinților să se explice prin (și, de ce nu, să deslușească), să zicem, memoria scenei: „Tu ai citit piesa de teatru Jocul de-a vacanța? E o poveste foarte tristă despre niște oameni obișnuiți care pe durata verii vor să oprească timpul în loc. Și, evident, nu reușesc. Poate fiindcă viața nu trebuie să semene cu o vacanță? Sau poate pentru că nimic nu poate fi mimat, nici măcar o vacanță reușită?”
Parcurgând o copilărie „în alb și negru pe fond gri”, înțelegând limpede conjunctura (romanul este și unul pregnant politic), fetița caută un spațiu protejat de agresiunile devenite literă de lege, singurul de altfel posibil, familia, fiindcă: „O familie face mai mult decât o țară, mai mult decât o planetă. Într-o familie fericită nu există nici comunism, nici dictatură, nici frig, nici zăpadă călcată în picioare.” Altfel, zice Răzvana Niță-Lupu cu umor amar: „O jumătate din țară visează să evadeze (nu neapărat la propriu, se poate și prin lectură, sau printr-un hobby, sau un grup de prieteni și o sticlă de alcool tare, sau prin muzică) și cealaltă jumătate a evadat deja.”
Cred totuși că ultimele șapte pagini parazitează printr-o prea mare grabă de a încheia cumva. De a scăpa de… Tocmai pentru că decembrie 1989 et sequentes au generat o confuzie cronicizată, poate că mai adecvat ar fi fost un al doilea volum. Nu e prea târziu. Fiindcă de acum, nu doar naratoarea, dar și cititorul are de regăsit tatăl. Indiferent care i-ar fi forma și înțelesul.
Oricum, Tatăl meu, Iosif este mai mult decât un jurnal, mai mult decât un text îmbrăcat în veșmintele epistolei, mai mult decât un roman politic, mai mult decât minuțioasă până la caragialesc descriere de personaje cu vocație tipologică, mai mult decât caiet de amintiri, mai mult decât cronică de familie, fiindcă toate acestea la un loc și nu numai, fiindcă totul are rezonanță de poem și asta nu e la îndemâna oricui: „Geamurile plâng cu lacrimi mari, vâscoase. O ploaie rea e de jur împrejurul nostru și riscă să ne intre sub piele. Umezeala a creat pe peretele din sufragerie un condens. I se mai spune igrasie. Pare un cuvânt din altă limbă, dar imaginea e foarte autohtonă. Caloriferele sunt reci ca niște cadavre ce refuză să se descompună. (…) Sunt o stafie caraghioasă care încearcă un implant artificial cu căldură.”
Vali NIȚU
Excelentă cronică de carte!