Urmărește-ne

FB

„Violonista lui Hitler”, între istorie și ficțiune

Această fotografie este un document cât se poate de real. Instantaneul a fost făcut la Berlin, pe 22 februarie 1943, și surprinde un moment ceremonios: Joseph Goebbels, celebrul ministru al propagandei în Germania nazistă, îi înmânează japonezei Nejiko Suwa o vioară Stradivarius, în chip de simbol al unei alianței politice, dar și ca semn al interesului pentru muzică al regimului nazist.

Tânăra care primește instrumentul învăluit în mister și acum este o violonistă în vârstă de 23 de ani, un „copil-minune” din Țara Soarelui Răsare. În urmă cu cinci ani a venit în Europa să studieze vioara cu Boris Kamensky, vestit profesor de la Paris, oraș în care interpreta a cântat pentru prima oară în 1939, cu un an înainte de invazia nazistă în Franța. Ea nu e preocupată decât de muzică, despre care însă, în ciuda talentului ei confirmat și admirat, mai are multe de învățat, cum descoperim la fiecare pagină din „Un Stradivarius de la Goebbels”, volum apărut recent la Editura Publisol, în traducerea semnată de Mina Decu.

După o documentare care a durat ani și l-a dus pe mai multe continente, Yoann Iacono și-a așezat romanul de debut sub un motto precaut, preluat de la Mark Twain, prevenindu-ne încă de la început: „Dacă realitatea depășește ficțiunea e pentru că ficțiunea trebuie să rămână credibilă, nu realitatea”. Dacă fotografia pe care o vedeți mai sus e reală, nu același lucru se poate spune fără a risca despre biografia reconstituită în acest mic roman istoric.  Prezentat în Franța, unde nu a rămas fără ecou, drept „roman istoric”, „Un Stradivarius de la Goebbels” se apropie mai degrabă de romanul biografic, fiind construit,  pornind de la întâmplarea imortalizată în imagine, în jurul unei figuri feminine, o pianistă japoneză care va trăi mulți ani după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial și va rămâne în istorie.

Fără a fi un mare roman, acest debut nelipsit de stângăciile lui are meritele, utilitatea și farmecul lui. Scris cu o atenție la detaliu ce ascunde o anumită „cumințenie” a debutantului care nu se aventurează în ape tulburi, acest roman mic repune în discuție o poveste mare, într-o perioadă în care librăriile sunt încă pline de literatură de toate felurile despre respectivul moment istoric din secolul XX, și stimulează curioziatea: față de o muziciană japoneză de care mulți poate aud acum prima dată și, în general, față de istoriile din arhive rămase nedescoperite sau neelucidate. Și, important, fără să se transforme doar într-o poveste despre vinovăție și nevinovăție, această ficțiune care urmează fidel realitatea istorică are grijă la raportul dintre vina istorică și vina personală și, înainte de toate, la complicata relație dintre artă (muzică) și istorie. Ființa umană prinsă în infernala mașinărie care e istoria, inepuizabilă temă de reflecție, se particularizează aici într-o carte accesibilă, conturată preponderent din fragmente de jurnal și elemente specifice literaturii istorice, cum ar fi extrasele din arhive și din presă sau mărturiile de diverse feluri.

„La douăzeci și trei de ani”, citim în primul capitol, „Nejiko radiază de frumusețe și distincție. Un turban de mătase, o rochie japoneză tradițională perfect ajustată, zâmbetul ei larg. Întreaga lume crede că e frumoasă și strălucitoare. Să ți se încredințeze un Stradivarius la o vârstă atât de fragedă este un privilegiu inestimabil. O ocazie la fel de rară pentru o tânără japoneză ca și aceea de a da mâna cu Joseph Goebbels la Berlin”. Ce nu știe însă protagonista romanului este că, dintr-un motiv necunoscut, vioara veche de mai mult de două sute de ani o va respinge. În mâinile ei, în fața sensibilității ei, în lumea artistei japoneze inițiate în tainele muzicii încă de foarte mică și de către o mătușă din Rusia, instrumentul nu va ceda, opunându-i instrumentistei o rezistență ciudată.

În timp ce ea pornește în căutarea motivului pentru care vioara nu o ascultă, în altă parte altcineva, naratorul Félix Sitterlin, trompetist de jazz, pornește, la solicitarea autorităților din Franța, în căutarea unei viori – Stradivarius, din câte se pare – furate de naziști, înainte de a-l trimite la moarte, de la un muzician evreu din Franța, Lazare Braun. Romancierul face ca el să o întâlnească pe Nejiko, iar ea să-i încredințeze în cele din urmă jurnalul ei, convenție clasică de la care se construiește o ficțiune al cărei scop principal e să reconstituie, apelând la arhive și la imaginație, o viață. Ceea ce și reușește, recurgând la un ritm accesibil, chiar dacă nu urmează cu strictețe o ordine cronologică, chiar dacă sigur lasă neexplorate unele zone ale eroinei sale, chiar dacă accentuează unele episoade, iar anumite scene parcă nu le exploatează suficient, cum ar fi, de exemplu, scena în care tânăra japoneză cântă Wagner la aniversarea lui Hitler, în buncăr, în prezența lui Goebbels și a Evei Braun, care declară: „Știți, întotdeauna am avut o slăbiciune pentru Ceaikovski și Borodin.  I-am oferit Führerului un cufăr întreg cu lucrări de Ceaikovski interpretat de violinistul evreu polonez Bronislav Huberman. Dacă oaspeții ar ști acest lucru, ar fi uimiți! Dar ei nu știu nimic despre muzică!”

Muzica și „zgomotul timpului”, ca să amintim, în trecere, romanul mult mai experimentatului romanciar Julian Barnes, despre relația compozitorului rus Dmitri Șostakovici cu puterea sovietică, sunt de fapt în prim-planul acestei cărți alcătuite din capitole scurte, în care debutantul conturează din câteva tușe, în treacăt și personalități precum dirijorii Wilhem Furtwängler, care va susține că el a fost în slujba lui Beethoven, nu a lui Hitler și va fi salvat de mărturii ale colegilor, printre care Yehudi Menuhin, sau Hans Knappertsbusch, pe care ni-l și închipuim salutând publicul pe 11 aprilie 1945, la ultimul concert oficial al Filarmonicii din Berlin, care se desfășoară sub bagheta lui.

Imprevizibile sunt și istoria, și destinul omului, anonim sau celebru, și uneori chiar și soarta obiectelor. Imprevizibilă, viața vioarei Stradivarius smulse de naziști dintr-o casă de evrei rămâne sub semnul întrebării. Oare ea chiar i-a aparținut tânărului deportat la Auschwitz, despre care nu s-a mai știut niciodată nimic? Oare ea chiar e făcută de legendarul lutier sau de Guarnieri, ipoteză spre care romancierul ne conduce abil? Oare ea chiar a fost un dar otrăvit, care i-a hotărât destinul „violonistei lui Hitler”, titlul cu care s-a editat romanul în Italia? Nici la aceste întrebări, nici la altele, nici interpreta și nici moștenitorii ei nu au răspuns niciodată, nici atunci când ele au venit prin solicitări oficiale. Oricum, „De la Stradivarius la Goebbels” este genul de roman biografic ce merită să vă desprindeți câteva ore din cotidian pentru o întoarcere în timp. Yoan Iacono știe să evoce lăsând pur și simplu istoria să vorbească și colorând-o adecvat cu secvențe cu potențial. Și, mai ales, privilegiază tot timpul interogația, nu afirmația. Romanul lui, care le datorează mult întrebărilor deschise, are ceva de spus pornind de la o istorie pe care o revizitează supus, urmărind indirect un straniu fir rezistent ce leagă mințile și inimile oamenilor și rescriind în stil nepretențios, cu evidente valențe cinematografice, povestea unei violoniste și a unei viori enigmatice și, în același timp, o meditație despre muzică, despre ambiguitatea sensurilor și mai ales despre imprevizibil.

Este filolog, absolventă a Facultății de Litere a Universității București, editor, traducător și publicist. A lucrat ca jurnalist cultural la diverse publicații (Ziua, Adevărul, revista Yorick), este redactor la Ziarul Metropolis.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

TOP

Text demo reclama

r