„Oare cât din peisajul transilvan se regăsește în pictură, în broderie sau în cromatica folosită aici? Este această întrebare o chestiune de etnografie, de antropologie, de istoria artei și arhitecturii? Sau poate că este doar problematica unui filtru interdisciplinar în fotografierea complexă a culturii și naturii transilvane? Câte din siluetele vegetale proprii acestui spațiu transpar în ornamentele din ipsos sau în cele sculptate, în lemn sau piatră? Cât am putea deduce azi, privind la aceste piese de patrimoniu ale culturii materiale multietnice din Transilvania, despre legătura dintre natură și cultură?”, se întreabă Irina Neacșu în deschidea secțiunii „Flori pictate, brodate și sculptate din fermecătorul său volum „Flori transilvane. Intersecții istorice între natură și cultură pe teritoriul Transilvaniei”, publicat recent la Editura Litera. Am putea spune „din fericire, publicat” la o editură vizibilă și cu o bună rețea de distribuție, astfel încât volumele să ajungă la cât mai mulți cititori, lucru pe care cartea aceasta surprinzătoare, cuceritoare, rară în peisajul autohton, chiar îl merită din mai multe motive și prin mai multe calități.
Dacă o deschizi, e foarte posibil să devii curios și să te trezești că o citești, aproape fără întrerupere, până la capăt, ba chiar că notezi una-alta, faci semne sau cauți câteva ceva pe Internet. E foarte posibil să simți un imbold spontan de a pleca într-o explorare prin Transilvania. E foarte posibil să începi să-ți amintești imagini, mirosuri, străluciri, adieri, stări. E foarte posibil să-ți revină brusc în gând semne de întrebare pe care le-ai mai avut și idei care ți-au mai trecut prin cap, dar fără să se materializeze în niciun fel. Și, evident, e foarte posibil să te trimită la o mulțime de alte cărți. Mie, de exemplu, printre alte cărți, mi-a amintit imediat de seria coordonată de „Mânăstiri și biserici din Transilvania. Secolele XIII-XVIII”, coordonată de Pr. Iustin Marchiș, din care a apărut primul volum, publicat și în limba engleză anul trecut, la Editura ICR. E foarte posibil ca, timp de câteva ore, să citești absorbit despre universul numit Transilvania, care pare să fascineze fără încetare.
Se întâmplă asta pe de o parte datorită forței de seducție a temei în sine și, pe de altă parte, datorită calităților cercetării pe care o face Irina Neacșu de ani, acum concretizată într-o lucrare din cele care-i vorbesc convingător și deschis publicului larg, iubitorilor de călătorii și de artă în general. Așa cum o configurează autoarea, artist botanic, istoric de artă și designer, Transilvania își păstrează, ba chiar își amplifică farmecul și unicitatea. Natura și cultura ei materială și imaterială alcătuiesc un tot ale cărui vase comunicante devin cu ușurință vizibile, grației unei abordări interdisciplinare suple și integratoare. Transilvania, unde Irina Neacșu a ales în cele din urmă să locuiască și să lucreze, aproape de munte și de un univers vegetal care o pasionează molipsitor, iese în relief în primul rând ca ținut al pluralității etnice, religioase, lingvistice, artistice, o întreagă lume fiind repusă în pagină și invitând la descoperire sau redescoperire.
De altfel, poate că aceasta este, la urma urmei, chiar calitatea cea mai importantă a volumului în care textul și imaginea coabitează sugestiv și elegant. Înainte de toate, cartea invită la explorare, drumeție, căutare, fiind ea însăși rodul unei căutări de durată, răbdătoare și iubitoare. Citind-o, o să călătoriți printr-un ținut mult mai interesant decât îl arată clișeele din textele de promovare turistică sau locurile comune din discursul istoric sau chiar antropologic consacrat. Transilvania se află dincolo de clișeele inevitabile, se arată ca un palimpsest transparent și în mișcare, natura și cultura ei stabilind în timp o relație ușor de citit astăzi pentru Irina Neacșu, în a cărei abordare elemente de istoria artei se întâlnesc integrator cu elemente de istoria științei pentru a construi un discurs de popularizare cum întâlnim foarte frecvent în cercetarea occidentală, dar încă rar în România.
E un discurs cuprinzător, nu exhaustiv, ce face Irina Neacșu în cercetarea ei, unul care, sub inteligenta aparență a simplității, folosind toată libertatea și suplețea clasică a stilului eseistic, explicitează unicitatea unei lumi. Nu este vorba, în primul rând, despre un univers vegetal, ci despre un univers cultural, în care natura joacă un rol decisiv și permanent. Unei relații nuanțate dintre natură și cultură îi trebuie un filtru curat, nepervertit, permisiv, care să permită o vedere deschisă către o lume deloc muzeificată. Irina Neacșu, din a cărei carieră amintesc aici calități precum președintă a Romanian Society of Botanical Artists, artistic botanic la American Society of Botanical Arta și artist în multiple rezidențe, coordonatoare a lucrării „The Transylvania Florilegium”, realizată și lansată în 2018 la Londra, din inițiativa Fundației Prințului de Wales, autoare a unui „Herbarium”, (manual cu 30 de plante medicinale din flora spontană a României), curatoare de expoziții (printre care „Flori sălbatice din România – o istorie botanică”, desfășurată la Muzeul Național de Artă al României), a găsit acest filtru care să dezvăluie specificul Transilvaniei și să pună în contextul adecvat universul floral, indisociabil de un întreg univers artistic.
O întreagă istorie spectaculoasă se pune în mișcare în paginile cărții ei. Acolo prind viață manuscrise vechi din muzee și biblioteci intrate în uitare sau cel puțin într-un con de umbră, povești rămase în volume de etnologie și etnografie ori lucrări de antropologie, legende locale sau pe teme locale, imagini ale căror sensuri s-au pierdut cândva în mersul neîncetat al istoriei. În ce fel sau în ce feluri sunt legate artele decorative din Transilvania de natura ei, de exemplu, sau ce relație există între peisaj și meșteșugurile practicate frecvent până la declinul început odată cu industrializarea, ce înseamnă laleaua pentru comunitatea maghiară sau ce sensuri are stejarul pentru membrii acestei comunități impregnate de influențe sunt câteva dintre întrebările ce-și găsesc răspuns în paginile accesibile ale acestei cărți care, în caz că nu vă interesează în mod special Transilvania, e foarte posibil să vă deschidă ochii. Dacă nu știți ce înseamnă banda de lalele sau banda de trandafiri pe straiele de la Viscri, dacă n-ați văzut reprezentări ale Pomului Vieții în satele transilvănene, dacă aflați acum, poate cu surprindere, că rodia e un model frecvent, mai ales în combinație cu motive geometrice în patrimoniul material, de ce sunt importante tuberozele și rubarba în comunitatea săsească, e foarte posibil ca de la o mică tresărire sau de la o curiozitate de-o clipă să înceapă o aventură – descoperirea unui loc. Pentru Irina Neacșu, aventura, începută cu multă vreme în urmă, în copilărie, și urmând ecoul nostalgiei, continuă și deschide noi lecturi. „Scriu această carte”, mărturisește autoarea în Introducere, „din poziția de artist botanic, antrenat academic ca arhitect interesat de restaurare. Și totuși, povestea cred că are un sâmbure mult mai vechi, de sorginte personală”. În cazul ei, sâmburele s-a prins și a dat naștere unor lucrări remarcabile – nu doar acest volum, ci o întreagă artă, care se manifestă în diverse forme – ateliere, expoziții etc.
O întreagă lume de țesători și ceramiști, cartografi și istoriografi, meșteșugari anonimi și pictori rămași în istoria artei locale sau în istoria mare, a artei europene, prinde viață în paginile acestui ambițios, eteroclit, născut din lectura arhivelor și a cercetării de teren, un studiu ce stă mărturie pentru nevoia de libertate în cercetare și știu că dincolo se află un cititor care trebuie convins să dea pagina și să citească mai departe.
Lasă un răspuns