Din când în când, avem ocazia să ne întoarcem în tumultuoșii ani ʼ50, după un război absurd și lung care schimba lumea. Rememorând cărți și filme, recitind, revizitând, poate revăzând concerte rămase în arhivă și înregistrări de excepție, revizităm o epocă decisivă și încă seducătoare, în care apăreau semnele unei noi ere. De foarte multe ori, facem descoperiri sau redescoperiri necesare, pornind de la o carte nou apărută pe raftul unei librării.
Este și cazul volumului „Caietul interzis” de Alba de Céspedes, inspirat publicat la Humanitas Fiction, inspirată și tulburătoare întoarcere la începuturile agitatei epoci postbelice, profundă incursiune în noua reprezentare a femeii și a feminității și utilă întoarcere la un tip de sensibilitate literară și la o viziune asupra literaturii. Citit astăzi, când se publică multe texte feministe sau asociate cu literatura feministă, precum și o mulțime de cărți semnate de femei, volumul publicat în Italia în 1952, după ce a apărut în foileton, încă are ecouri puternice.
În capitala Italiei, o anume Valeria Cossati se eliberează din chingi scriind într-un caiet, ascunsă în vreun cotlon din micul apartament al familiei, care face intimitatea aproape imposibilă. Cetatea Eternă tocmai a ieșit din război, iar urmele lui dureroase sunt peste tot – în exterior și în interior. Roma anului 1952 privește înapoi cu mânie și înainte cu încredere și speranță. „Al doilea sex”, cartea revoluționară publicată de Simone de Beauvoir în urmă cu câțiva ani, începe să-și facă simțite efectele peste tot, inclusiv aici, unde mai mulți progresiști aștern la mașina de scris sau pe peliculă imagini și gânduri progresiste, care vor să o rupă cu trecutul. În literatură lucrurile nu stau pe loc. Cesare Pavese și-a încheiat socotelile cu viața. În 1952, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, al 11-lea Prinț de Lampedusa și al 12-lea Duce de Parma, ține un jurnal în care notează din când în când, privind cu amar la declinul aristocrației italiene, mai exact siciliene. Mizantrop care trăiește în solitudine, se gândește să scrie o carte ce consemnează un declin, o începe peste câțiva ani, dar nu apucă s-o vadă tipărită. „Gherpardul”, singura lui carte, va apărea postum în 1958. Pier Paolo Pasolini locuiește într-o suburbie a Romei de câțiva ani, își lasă slujba de la studiourile de film Cinecittà și se angajează profesor la o școală din Ciampino, o localitate de lângă capitală. Încă nu s-a afirmat cu adevărat în literatură, deși a publicat, are o relație tensionată cu partidul comunist din care face parte și se apucă de ceea ce va fi romanul lui de debut, „Băieții străzii”, publicat la Editura Litera acum câțiva ani, în traducerea Gabrielei Lungu, care a tradus acum și „Caietul interzis”. Alberto Moravia a publicat deja mult, iar Elsa Morante s-a afirmat cu câteva volume și poate că se gândește deja să scrie „Insula lui Arturo”, care va apărea în 1957 și cu care va rămâne în istorie, recent publicat la noi în imprintul Anansi.
Neorealismul încă are ceva de spus. Vittorio da Sica e pe val, a făcut deja „Hoții de biciclete” și alte pelicule importante pentru filmul european, iar în 1952 iese pe ecrane capodopera „Umberto D.”. Cu nici zece ani în urmă, Roberto Rossellini regizase „Roma, oraș deschis”, cu Anna Magnani, „certificatul de naștere al cinematografului modern”, pornind de la rezistența italiană în fața invaziei naziste de la Roma din 1944. Luchino Visconti semnase și el regia câtorva filme, în 1952 ajungând pe ecrane „Bellissima”, cu Anna Magnani în rolul titular, în același an Federico Fellini lucrând la „I Vitteloni”, povestea unor tineri care visează la o altă viață.
Și Valeria Cossati, autoarea acestui jurnal „din fărâme” care se întoarce acum în librăriile din România, visează la o altă viață. Nici nu știe că, scriind, consemnând în scris, scene mărunte din existența ei cotidiană, conturează o viață visată, la antipodul vieții trăite. Sub semnul acestei opoziții dureroase, ireconciliabile, care conține posibilitatea necesară a libertății, se construiește cu fiecare rând „Caietul interzis”. Acolo, notând scena din viața cotidiană, Valeria proiectează o altă existență.
La patruzeci și trei de ani, eroina Albei de Céspedes, ea însăși protagonista unui destin spectaculos, începe să se descopere scriind. Iar autodescoperirea înseamnă începutul unui ascensiuni spre înălțimi amețitoare. Libertatea se arată sus, trebuie să urci spre ea și să o cucerești – mai ales dacă ești soție și mamă în Italia de după Al Doilea Război Mondial, prinsă într-o viață de familie restrictivă și ternă, într-o viață socială sufocantă, în care nu e loc de libertate, într-o viață intimă din care a rămas doar o amintire cețoasă. „E adevărat că atunci când scriu în acest caiet simt că fac un mare păcat, un sacrilegiu, mi se pare că discut cu diavolul”, notează eroina și continuă: „Când îl deschid, îmi tremură mâinile; mi-e frică. Văd paginile albe, cu rânduri dese, paralele, pregătite să primească cronica zilelor mele viitoare și, deja, înainte de a le trăi, mă simt profund tulburată. Știu că reacțiile mele la faptele pe care le notez cu minuțiozitate mă fac să mă cunosc în fiecare zi tot mai profund”.
Dincolo de rândurile acestui jurnal dureros, reflexie a unei femei care și-a pierdut identitatea și, notând tot timpul, și-o descoperă, chinuită de îndoieli și de întrebări, citim secvențe întregi din istoria mentalităților și din istoria omenirii. Evident, se află acolo și capitole din spectaculoasa istorie a literaturii – paginile jurnalului sunt pline de laitmotive și influențe despre care s-au scris deja biblioteci întregi.
În Roma postbelică, unde femeile prind curaj și se arată, se transformă în ființe independente și se emancipează, eliberându-se de sub tirania tradiției de un fel sau altul, Valeria se zbate în cotidianul ei dominat între cutume și gesturi goale, între obligații și privațiuni, și tânjește după „o cameră doar a ei”. O descoperă în caietul ascuns cu atâta grijă, unde e loc destul pentru tot ce e interzis – inclusiv pentru Guido, personaj pe care autoarea îl construiește inteligent, lăsând mult loc pentru imaginația cititorului. Au trecut mai bine de douăzeci de ani de când Virginia Woolf a scris celebrul eseu și semințele au încolțit, inclusiv în literatură. Mostra pe care o găsim în „Caietul interzis” – publicat prima dată la noi în 1969, în Colecția Meridiane a Editurii Univers, sub titlul „Caiet proscris”, în traducerea lui Aurel Lambrino – este edificatoare și relevantă. Tânjind după intimitate, aspiră la o libertate greu de atins, o libertate sugerată și printr-o imagine recurentă din jurnal: Veneția – Veneția în care Valeria nu reușește să ajungă, întruchiparea libertății, a distanței față de prezent, a eliberării de obligații sociale, familiale, maritale, religioase etc., Veneția în care se poate respira aerul amețitor al libertății.
Secvență din „I Vitelloni”, regia: Federico Fellini
În „Caietul interzis”, de la prima până la ultima pagină, cititorul descoperă și o reflecție convingătoare despre singurătatea necesară, inaccesibilă femeii de rând, strânsă în mașinăria strictă și repetitivă a vieții de familie, pasăre incapabilă să zboare din colivia în care e prizonieră. Totul vine din incapacitatea omului de a rămâne singur cu sine însuși, scria acum câteva secole Blaise Pascal, iar în cartea Albei de Céspedes se conturează o demonstrație limpede a celebrei afirmații. „Mă conving tot mai mult”, notează Victoria pe 7 martie, „că neliniștea a pus stăpânire pe mine în ziua în care am cumpărat acest caiet: în el pare să se ascundă un spirit rău, al diavolului. De aceea încerc să-l neglijez, să-l las în valiză sau în dulap, dar nu e suficient. Și, într-adevăr, cu cât sunt mai legată de îndatoririle mele, cu atât timpul meu liber e limitat, cu atât mai mult dorința de a scrie devine arzătoare”. Contradicțiile și binefacerile singurătății îi prilejuiesc autoarei observații și mici digresiuni semnificative. Așa cum și secretul, altă necesitate a ființei umane, îi dezvăluie alte și alte laturi ale propriului sine și ale celor din jur.
Încă dinainte de a scrie „Caietul interzis” Alba de Céspedes publicase, în revista pe care o înființase în Cetatea Eternă, fragmente din scrierile lui Sartre și Moravia, de pildă, din care putem găsi ecouri și în cartea aceasta cu limpezimile ei, cu subtilitățile ei, citită la peste șapte decenii de la publicare și editată acum, într-un moment în care în România se publică, din fericire, și ceva literatură italiană. Redescoperită acum în galeria autoarelor de ficțiune din Italia, Alba de Céspedes, ale cărei scrieri au stat destul într-un con de umbră, se arată ca parte din frumoasa poveste a neorealismului, o mișcare mult mai bogată și mai ofertantă decât ne amintim uneori. Acesta este contextul pentru valoarea documentară și literară a „Caietului interzis”, o piesă importantă din povestea literaturii italiene și din povestea literaturii secolului XX. O piesă ce strălucește astăzi, în secolul XXI, mai mult decât ar fi bănuit vreodată curajoasa scriitoare, care așeza în finalul cărții… „un ușor miros de ars”, urma de o clipă a manuscrisului. Dar, cum s-ar spune, istoria a vrut, din fericire, altfel.
Lasă un răspuns