
La început, duhul pașnic al confuziei născătoare de dulce relaxare plutea peste pădurea nesfârșită. Verde, întrepătrunsă de fuioare de ceață. Cel puțin așa se vede în filmarea de pe deasupra decorului Pterodactililor de la Excelsior, în regia lui Radu Iacoban, după textul (tradus ingenios de regizor) al americanului Nicky Silver. Privirea acestuia din urmă, venind de dincolo de lentilele ochelarilor, aduce cu aceea a lui Woody Allen, ale cărui Amintiri din Stardust Hotel sunt, de altfel, chiar citate la un moment dat. Observația are rost, fiindcă trama textului și, pe cale de consecință, a spectacolului lui Radu Iacoban, are conturul comediei, e drept, una „dementă”, părând scrisă „de un fiu obraznic al lui Ionesco”, după cum bine zice regizorul. Și după cum la fel de bine sugerează autorul scenografiei, Tudor Prodan, atât pe „solul” narațiunii desfășurate de actori, cât și în spațiul ca o supratitrare, în care pădurea verde, văzută de la o înălțime convenabilă imaginărilor poetice, lasă camera video să coboare la firul ierbii, de unde copacii par mai rari și stacojii cu tot cu atmosferă, pentru a focusa din când în când pe o înghesuială de saurieni, nu atât violenți cât amenințători și cam soioși în colcăiala lor. Una de când lumea și cât lumea, după cum o arată și afișul spectacolului, cu al lui urosborus făcut din capete de saurian, cinci la număr, câte personaje deci circulă prin casa familiei Duncan. Nicio legătură cu regele ucis din shakespearianul Macbeth, chiar dacă și acela avea doi copii, chiar dacă Arthur (ei, nu, cu Masa Rotundă și cavalerii ei, nicio legătură) Duncan, fără a fi ucis, e exilat printr-o oedipiană rezolvare de situație.
Suntem, așadar, în casa familiei Duncan, timp de trei anotimpuri: vara, toamna și iarna. Pentru că primăvara nu va mai veni? Pentru că nimic nu va mai veni? Pentru că doar același lucru va fi să mai fie, doar nu degeaba urosborusul? La extremitățile avanscenei, două microfoane pentru partituri individuale, ca un soi de explicații într-un muzeu al e/ororilor de la natură, din firea lucrurilor. În definitiv, cel dintâi care intră-n scenă, Todd, fiul plecat vreme bună la studii și descoperire de identitate (condimentată cu SIDA), devine, în interpretarea de o rafinată detașare a lui Dan Pughineanu, un soi de Virgiliu călăuzind spectatorul-martor prin Infernul, ori mai degrabă Purgatoriul propriei familii. Unui anume tipar de familie. În care Todd, ca o dovadă că ontogeneza repetă filogeneza (nu inutil descoperă în grădină scheletul de pterodactil și îl transformă într-un soi de blazon al casei), constată: „La început au fost dinozaurii. Mulți. Și mari. În sensul că foarte, foarte mari. (…) Marco Pollo a inventat pizza, Columb a descoperit lumea nouă și un tip a descoperit izvorul tinereții. Europenii au importat ceai ca să-l bea și negri ca să le facă munca. Edison a inventat telefonul și dansul modern, Hitler fascismul și bunica lui Kennedy nepotismul. Orson Wells a scris Cetățeanul Kane și mamele și-au iubit copiii care s-au răzvrătit atunci când soarele era la răsărit și mai puțin atunci când ploua. Și așa s-a creat ordine în lumea asta și eu m-am născut aici.”
Todd-călăuza este, prin aceeași partitură, autorul unui basm pentru buna supraviețuire a mamei – Grace, un rol în care Mihaela Trofimov performează profilând volte și traiectorii ale consumerismului isteric, ale alcoolismului ca membru discret al familiei, ale unui fel de inconștiență emoțională asumată ca mod de întrebuințare a existenței și de relaționare afectivă. Victime amândoi ale datoriei (trimiterea la Ionesco o justifică), altfel spus ale unei comodități cutumiere, într-o lume care agresează, constată Grace, prin: „boschetari nespălați (…) tot felul de libidinoși. (…) Sex și violență. Violență și sex. Țâțe goale și margarină.” Iar fiul o sprijină chiar dacă viziunea lui despre lume e antitetică: „Oamenii se transformă în schelete ambulante. Se ciocnesc unii de alții și nimeni nu-i în stare să vadă durerea, în timp ce mamele, doctorii și oamenii civilizați își văd mai departe de al lor genocid.”
Alăturarea de personaje enantiotice, ca să zic așa, le distinge eficient caracteristicile și calea existențială, dubletele fiind generaționale, de orientare sexuală, dar și generate de memoria culturală a fiecăruia. În definitiv Todd își dorise să fie sculptor, Tommy (Alex Popa baletând când cu haz, când revoltat, când cu sentimentală candoare, în costum de subretă), logodnicul Emmei (fiica familiei Duncan), și fără întârziere iubitul lui Todd, regizor (John Ford, Liliana Cavani, Woody Allen sau, din alt registru, John Steinbeck, îi sunt câteva dintre referințe), deși l-ar tenta „dreptul, medicina sau băncile”. Din alt unghi, să spunem, o generație se retrage spre interior/interiorizare (mai ales când fenomenul e garantat de șomaj, deci de schimbarea de statut social), o alta dă să explodeze (miracolul și vicisitudinile hormonilor): tatăl, Arthur (Doru Bem), a funcționat suficient pe modelul director de bancă sportsman, de acum, la întrebarea lui Tommy: „Să vă aduc ceva, domnule?”, va răspunde aparent împăcat: „Intimitate”; la polul opus, Emma (Ioana Niculae) e un soi de Barbie „obișnuită cu lucruri ceva mai fine: ciocolată belgiană, pastile cu rețetă, branule” (cum explică Grace), care nu vrea să moară virgină (cu toate că și Andersen a făcut-o, va replica Tommy) și care simte ieșirea din adolescență prin sexualizare ca pe o potențială schimbare de piele a șarpelui: „Fă dragoste cu mine! (…) Fă-mă să uit că pielea mea-i prea strâmtă și că toți porii mi se micșorează! Dă cu mine de pământ acum și aici!” Numai că lucrurile se vor rezolva abia pe cealaltă lume, postsuicidar, împreună cu iubita cu care citește Emily Brontë și Henry Miller. În definitiv, vorba ei: „Moartea e o plimbare prin parc. (…) Moartea e o zi la plajă.”
Până la urmă, când aparent povestea nu mai funcționează nici ca analgezic, nici ca soporific, toți par a muri, pe rând, ca tot saurianul… „și au reușit să trăiască mai mult decât oricare altă creatură, timp de o sută cinzeci de milioane de ani, până au dispărut cu totul. Și nimeni nu știe de ce. De ce au apărut. Sau de ce au încetat să mai existe. Unii spun că de vină a fost un meteorit. Sau poate a fost cenușa vulcanilor, care a modificat atmosfera. Alții zic că au suprapopulat pământul și cojile ouălor pe care le depuneau deveniseră prea subțiri. Sau poate că sfârșitul lor a urmat cursul firesc al lucrurilor. Fără nicio tragedie. Fără nicio boală. Fără Dumnezeu.”
PS: Sunt fan al consumerismului, incorectitudinii politice și al lui î din i. Numai din conformism, „non sequitur-uri și clișee care curg atât de natural”, vorba regizorului, l-am folosit doar în titlu.
Foto: Andrei Gândac/Two Bugs
Lasă un răspuns