Repetiție pentru un patricid mai bun

Dacă de la latinescul mater vine termenul matricid, atunci de la pater ar trebui să avem patricid. Cum DEX-ul oferă acestui din urmă cuvânt mai multe soluții, de reținut că despre acest înțeles este vorba mai departe: uciderea/pedepsirea/anularea tatălui de către un soi de Oreste pe dos, căci mai degrabă asta se-ntâmplă decât o rezolvare existențială oedipiană atât în spectacolul lui Radu Afrim de la Naționalul bucureștean, Repetiție pentru o lume mai bună, cât și în romanul-sursă cu același nume al lui Mihai Radu. Un justițiarism de cartier obosit, operat nu atât din vreo mânie etică, vindicativă, cât dintr-o sastiseală făcând mari manevre într-un neînsemnat pahar cu apă al transei, de către cetățeanul fără însușiri, ca să zic așa, Paul Negrescu. Un cartier obosit în care, pe fundalul cu aer de fragment-detaliu de vedută, creat de Andrei Cozlac, în care mărăcinișul crește, devine tot mai dens, mai labirintic, mai amenințător, ascunzând pereți tot mai scorojiți, trăitorii se autocarichează trăind, totuși, aceleași drame de la facerea lumii-ncoace. Marius Manole simte perfect morfologia acestui Paul Negrescu pentru care viața se turează-n gol de la natură, fie că este vorba despre iubiri, amici, proiecte europene sau îngrijirea unui tată pentru care până și azilul este o lume care se termină. Căci despre un șir de încheieri de capitol (cel puțin) este vorba, despre discrete și până la urmă benigne reglări de conturi și despre abandon ca unică soluție probabil pentru începutul unui drum fără țintă precisă, pentru că e inutilă, de ce nu în stilul lui Dean Moriarty.

În context, lighting designul lui Cristian Șimon susține un dialog permanent și conotativ cu scenografia Irinei Moscu, finalul sugerând, totuși, o împăcare cu/acceptare a luminii de către personajul lui Marius Manole, cel hărțuit de raze geometrice în imensitatea goală inițială a scenei. Copleșitor, dătător astfel de vertij încă din prima secundă, spectacolul lui Radu Afrim trece imediat la cercetarea mecanismelor împăcării cu propria condiție a personajului central, la drept vorbind trecând și celebra oglindă prin fața spectatorului căruia îi permite o anume relaxare pe calea narativității, odată cu apariția Mamei (Natalia Călin face un tur de forță în dublul rol, Primărița episodică fiind antipodul exact al Mamei) trăgând la edec apartamentul copilăriei și maturității, învelite în lehamite, ale lui Paul. Lehamite și indignare, în definitiv, printre care își strecoară acesta exercițiul de supraviețuire având drept punct culminant observația pe jumătate medicală, pe jumătate antropologică (uneori îmi spun că e același lucru) a ultimelor episoade din viața Tatălui (Mircea Negrescu interpretat de Marius Bodochi cu un superlativ al încărcăturii emoționale în amestec cu firescul de trăitului permanent palpabil). Cheia ar fi undeva în prima parte a romanului, mai degrabă decât în soluția dinspre final, (doar) a unui tată vitreg cândva hărțuitor (soluție nu atât artificială cât parcă prea tributară unui anume trend): „Ne despărțim de corpurile noastre și corpurile noastre se despart de noi și de celelalte corpuri, amintirile se despart unele de altele cum s-au despărțit odată continentele, se topesc și în tot acest timp, ca un motor, vibrează sub tine o teamă fără niciun înțeles.”

Iar continentele acestea, teribil de străine deși alcătuind și desfăcând grupuri socialmente coerente, provoacă reacții de relație îmbinând straniu scrâșnetul din dinți și un fond până la urmă tandru: „Mi-ar fi plăcut, m-am gândit, să bea, să fumeze, să îl doară capul, să-i fie rău, să geamă animalic de dureri de cap și mahmureală, să simtă că a ajuns la capătul corpului ca la sfârșitul unei povești.” Poveste care ar fi avut un parcurs liniar realist (persuasiv și-așa), dacă regizorul nu ar fi simțit că intarsii suprarealiste ar puncta mai profund și mai fluent parcursul narativ, de la cuplul aiuritor Slavic (Emilian Oprea), colegul de serviciu cu vocație caragialescă – Gelu (Ciprian Nicula), corespondentul cu aplomb întru ridicol și ambiguitate sexuală al lui Slavic, la Dinu (Istvan Teglas), flautistul cu vocația nativă a frustrării, și la familia Primăriței cu ai ei nepoți (Bogdănel/Ștefan Iancu și Carmenuța/Crina Semciuc) respirând (într-)o vesel-inconștientă realitate paralelă.

Între bătrânul Mircea Negrescu, rapidist, epigramist și arivist în geografii de modestă anvergură (dar amorsând potențiale tragedii fie ele și de apartament), care mai degrabă mimează vâslirea la nava domiciliară, și Mama pricepând intuitiv și numai ea drama blândă a edecului/eșecului existențial, între „cei care trag și acei ce sunt trași”, ca să citez un vers cunoscut, personajele se dezvoltă tripartit: cei dintâi, „cei care trag”, cu vocația martiriului – Mama, Tamira (Raluca Aprodu – excepțională capacitatea actriței de a-și asuma registre de o varietate extremă), dar și Cordoș (Emilian Mârnea), cu a lui cutie de table cât un întreg cult al prieteniei și devoțiunii, secunzii, „acei ce sunt trași”, cu o abilitate cel mai probabil inconștientă de a profita de tot ce-i înconjoară, precum Mircea Negrescu sau familia din administrația județeană, în fine partizanii evadării, fie ea geografică (Mara – Irina Movilă -, sora din Australia), Mădălina (Mirela Oprișor), schimbând bărbați pentru că familia poate fi un panaceu, Patricia (Crina Semciuc), schimbând bărbați pentru că sexul poate fi un panaceu, și desigur Paul pentru că (back to Kerouak!) merită să pleci în niciunde, cine știe, poate acesta o fi locuit de obiecte, stări și ființe prielnice.

Ce să-i faci, vorba lui Mihai Radu: „așa e viața, ironică, amestecă mereu clasicismul cu blocurile nerenovate de la Stadionul Ghencea, aristocrația cu lifturile care uneori merg, alteori stau, iar peste toate lasă un mare nor de băi reci și țevi bolnave”.