A fost o vreme când numărul mare de festivaluri de teatru din spațiul k-du-po (versiune de uz internautic pentru „carpato-danubiano-pontic”) era departe de a trezi entuziasmul cronicarului român. Organizate în orașe ale căror teatre dormitau în mâzga unei tranziții oarecum confortabile, festivalurile organizate de acele instituții păreau a avea funcție de alibi: dădeau senzația că în respectiva urbe chiar s-ar întâmpla ceva. Că, adică, acolo, teatrul ar fi viu. În plus, de vreme ce numărul spectacolelor românești demne de pus pe blazonul respectivelor „evenimente” (uneori chiar fără ghilimele) era limitat, cronicarul român „risca” să reîntâlnească producții pe care le văzuse deja. De unde și o anume iritare blazată, pe care numai ospețele oferite de organizatori o mai ostoiau.
În ceea ce mă privește, eu am fost fericit să revăd, chiar și pentru a treia oară, câte un Purcărete, un Vlad Mugur, un Dabija… Cât despre funcția de alibi – chiar dacă nu poate fi trecută cu vederea – ea nu anulează totuși meritul real al festivalului: beneficiarii spectacolelor invitate din țară sau de afară erau și continuă să fie consumatorii de teatru și artiștii locali. Ei au o nevoie vitală de vedea ce fel de teatru se mai face prin lume.
Din această perspectivă, Festivalul New Wave organizat de Teatrul de Vest din Reșița, a căruia a patra ediție a avut loc în iunie, are o serie de merite evidente.
În primul rând, un nume ofertant. Dar și riscant: el incită, excită, trezește așteptări, speranțe. Iar cei care-l evaluează la urmă (am evitat verbul „judecă”) au, astfel, un prilej facil de a-și etala ardoarea critică. Dar, repet: spectacolele invitate au fost destinate în primul rând reșițenilor. Iar aceștia s-au ridicat la înălțimea ofertei (au și coborât la nivelul ei, atunci când a fost cazul), făcând dovada nevoii lor reale de teatru.
Iar de oferit, li s-a oferit poate cea mai spectaculoasă experiență teatrală a anului la nivel național: „Frumusețea eroului”, un spectacol de operă din Taiwan. Sigur, artiștii asiatici s-au concentrat mai mult pe componenta acrobatică, temându-se poate că cea muzicală ar fi putut fi prea solicitantă pentru spectatorii locali. Personal, după ce am cunoscut publicul reșițean, cred că ar fi putut să „riște” liniștiți.
O figură frumoasă au făcut independenții: Teatrul Act, cu „E adevărat, e adevărat, e adevărat!”, și Teatrul Apropo cu „Novecento”. De altfel, Emilia Bebu („E adevărat”) și Vlad Udrescu („Novecento”) au fost desemnați de juriu cei mai buni actori din festival.
Ar mai fi de remarcat și tendința de resuscitare a unui gen extrem de dificil, motiv pentru care puțini sunt cei ce se mai încumetă să-l abordeze: Commedia dell’Arte. O primă propunere în acest sens a prezentat-o teatrul din Turda, cu „Hellequin”, având drept autor și regizor un italian, Michele Modesto Casarin. O veritabilă bijuterie teatrală ar fi putut fi „Slugă la doi stăpâni” (Goldoni, regia Tapaszto Ernö), dacă toți actorii trupei teatrului gazdă s-ar fi implicat corespunzător.
Tot la Reșița am consemnat probabil prima prezență în România a unui teatru… românesc din Ungaria: Teatrul Carousel din Gyula. În regia inițiatorului și fondatorului acestuia, Tapaszto Ernö, s-a jucat „Frumoasa călătorie a urșilor Panda (…)” de Matei Vișniec, cu doi actori excelenți, care au intrat și ei în vederile juriului pentru premiile respective: Alexandra Tapaszto și Richard Balint.
De un succes remarcabil s-a bucurat și „Zeițe de categoria B” (Alexandra Felseghi, regia Andrei Măjeri), spectacol prezentat de Teatrelli – de fapt, o coproducție a teatrelor din Cluj, Oradea și Botoșani. Dincolo de problematica abordată – problemele concrete pe care le au de înfruntat femeile care au ales scena – avem de-a face cu trei recitaluri actoricești de excepție susținute de Elena Ivanca, Ioana Dragoș Gajdo și Silvia Luca.
În final, producția Teatrului „Stela Popescu” din București, cu piesa „Escu”, de Tudor Mușatescu și Pavel Bartoș în rolul principal a constituit o reverență adresată publicului. Spectacolul a demonstrat cât de departe este teatrul românesc de abordarea acestui gen. Dar prezența lui Pavel Bartoș, gagurile numeroase (chiar dacă executate cu o stângăcie înduioșătoare) și, mai ales, hazul și actualitatea probabil veșnică a textului (cel puțin la noi) i-au asigurat succesul de public scontat.
Și, dacă Pavel Bartoș a fost răsplătit cu Premiul publicului, cel mai bun spectacol a fost votat fără rezerve „Acasă la tata” de Mimi Brănescu, Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești.
Oricum, răspunsul la întrebarea din titlu l-a dat publicul. Și tocmai pentru acest public ar fi binevenit un grad sporit de exigență față de unele teatre precum cele din Turda, Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea, Pitești… În sine, nu e rău că au fost băgate în seamă o serie de trupe care, de regulă, sunt ignorate de organizatorii de festivaluri. Nu ne rămâne decât să sperăm că prezența lor într-un „New Wave” le va stimula să încerce un upgrade. Că existau și spectacole din teatre uitate de selecționeri și care ar fi ridicat nivelul „noului val” este, și asta, o certitudine.
Să sperăm că „valul” următor nu le va mai ignora.
Foto: Andrei Gândac, „Acasă la tata”
Lasă un răspuns