
Succesul pe care-l are „Portugalia” lui Zoltan Egressy se bazează, fără îndoială, pe amestecul de duioșie și nostalgie după ceva ce n-ai trăit, cu tristețea visurilor spulberate și dulceața amară a ratării. „Portugalia” s-a montat în multe teatre din România, cu mai multă sau mai puțină vizibilitate. Pentru mine, de neuitat rămâne un spectacol pus în scenă de Victor Ioan Frunză la Baia Mare, acum peste 15 ani, și un moment magic, cum rar se întâmplă în teatru, când ușile din spate ale scenei se deschideau afară… și lăsau să se vadă o străduță pietruită, pe unde Fundă și Poreclă plecau la baltă să facă plajă… și în acel moment afară a început ploaia, iar amestecul de realitate și irealitate au explodat într-un clipă de magie.
La Teatrul „Jean Bart” din Tulcea, un teatru mic, dar în care am văzut spectacole excelente de-a lungul ultimilor ani – de-ar fi să amintesc doar „Oleanna” și „Regina frumuseții din Leenane” – regizorul Radu Nichifor, aflat la prima colaborare cu teatrul din Tulcea, a ales să pună în scenă pentru deschiderea stagiunii din această toamnă „Portugalia” lui Zoltan Egressy. Radu Nichifor spune că a ales textul pentru că-și dorea o poveste de suflet: „Am ales Portugalia pentru că am început să îmbătrânesc. De patru ani administrez un teatru și mi-era dor de meseria mea, aceea de regizor. Aveam nevoie de o poveste caldă, frumoasă, cu personaje care să aibă «carne», cu suflet mult, să se și râdă, să se și plângă”.
„Portugalia” e, într-adevăr, o poveste caldă. E o poveste cu oameni care-și trăiesc destinul cu un amestec de resemnare și demnitate a suferinței, undeva, într-un sat de la un capăt de lume, dintr-o Ungarie rurală, dar care ar putea fi orice sat din România, din Deltă, din Europa de Est sau de oriunde. Aici, oameni fără nume, care se cunosc între ei după porecle, Cârciumarul, Sfeclă, Fundă, Clamă sau Satana, se întâlnesc zilnic la cârciumă ca să uite de viață, de necazuri, de ei înșiși. Și într-o zi, liniștea acestui sat e tulburată de sosirea unui necunoscut care vine de la Budapesta și care spune că merge spre Portugalia. Și începe să-i vorbească lui Fundă, fata Cârciumarului, despre mare, despre poezia nopții în Portugalia, despre saudade, acel sentiment al neantului, intraductibil în limba noastră, despre tristețe și despre Paul Gaugain… Ea nu înțelege mare lucru, dar se îndrăgostește de el sau, poate, de Portugalia lui.
Pe scena de la Tulcea, Radu Nichifor alege o variantă simplă și încearcă să spună povestea cât mai curat. Într-un decor ce reface o cârciumă de sat poate chiar din Delta Dunării – lemn, stuf și multe sticle de băutură – personajele intră pe rând și pe rând le descoperi drama.
Fundă e la începutul spectacolului singura care încă n-a fost absorbită de mlaștina disperării care planează în jur și pe care cu toții și-o îneacă în băutură. Curăță legume și visează la iubire. O fată simplă care, undeva, în colțul gândului, știe că nu va putea evada de acolo niciodată. Și acest sentiment al neputinței îl va păstra până la final interpretarea Andrei Colidiuc, dublat de o înțelegere a propriei condiții pe care o trăiește cu resemnare. Personajul ei are, de altfel, din punct de vedere regizoral un parcurs clar creionat, în final ea ajungând să se integreze perfect în peisajul acela al disperării neputincioase de care, la început, părea să fie necontaminată. Relația dintre ea și Poreclă, bărbatul care aterizează ca un meteorit în viața ei și apoi dispare lăsând în urmă un deșert de disperare, este construită pe scenă într-o cheie mai degrabă atipică. E o iubire care nu se dezlănțuie niciodată, e un val care nu se sparge niciodată de țărm. Interpretat de Cristi Naum, Poreclă e un bărbat care-și păstrează permanent un zid pe care nu-l lasă să cadă. În fiecare clipă în care o cucerește pe Fundă, și când îi cântă la chitară, și când îi împușcă o inimă de pluș, și când îi vorbește despre Portugalia, undeva în aer simți permanent că el știe că nu va putea rămâne cu ea. Și mai simți un strop de superioritate intelectuală care doar se lasă fascinată pentru o clipă de inocența unei fete frumoase, pentru care se oprește o clipă din alergare. Povestea lor e ca o poveste de dragoste pe care n-o trăiește el, ci un fel de eu dedublat, cu o ușoară autoironie care, desigur, îl face să fie fascinant în ochii unei fete simple, care n-a călătorit nici măcar cu gândul până la mare… Fundă și Poreclă, în spectacolul de la Tulcea, sunt două planete diferite care nu se întâlnesc, ci doar, pentru o vreme, se lasă fascinați unul de altul: el, de tinerețea și inocența ei, ea, de felul lui înalt de a visa, care în satul ei e ceva atât de străin. Relația dintre ei rămâne cea mai interesantă din spectacol. Iar momentul în care la cârciuma din sat apare Soția de la Budapesta, interpretată vulcanic, dar bine dozat de Oana-Lavinia Pisaroglu, colorează interesant o bucată din biografia și din personalitatea lui Poreclă.
Mai puțin limpede este relația dintre Clamă, interpretat liniar de Vlad Ajder, și soția lui. Toată drama unei vieți irosite, înecată în veselie chinuită și alcool – așa o construiește Irina Naum pe Femeia cu părul blond și lung până la brâu, care trage tot timpul cu ea o bicicletă, e îmbrăcată mereu într-o explozie de culori și al cărei hohot de râs e întotdeauna un hohot de plâns. Ea, de altfel, încheie spectacolul, cântând amar un cântec trist, singura dată când poartă o rochie neagră și-și strânge părul. Iar momentul închide în el tot ce a rămas nespus sau nerealizat în spectacol… Însă, dintr-un motiv sau altul, rămâne doar la nivel de intenție pânza aceea fină de relații dintre un bărbat care vrea tot timpul să evadeze, să plece la Budapesta, și o femeie care se simte permanent inferioară lui, amândoi înecând în alcool această nefericire pe care niciunul dintre ei nu vrea s-o recunoască.
Sfeclă, bătăușul satului, cu resurse neverosimile de tandrețe, îndrăgostit neputincios de Fundă, este interpretat de Mihai Gălățan pe o linie oarecum previzibilă, fără prea multe nuanțări, în traseul lui scenic neexistând acumulări și o motivație reală care să ducă la gestul lui din final. Costel Zamfir în rolul Preotului construiește un personaj mai degrabă clișeu, fără să sondeze profunzimile unui bărbat care pendulează permanent între credință și necredință. Iar Satana, bețivul deprimat al satului, chinuit de singurătate și de faptul că fetița lui e maltratată de tatăl vitreg, rămâne, din păcate, în spectacolul de la Tulcea un rol neexplorat. Prea multe pahare de băutură (e un reproș pe care l-aș aduce întregului spectacol, pentru că gestul devine redundant și necredibil) și o lume interioară prea puțin sondată…
O prezență cu totul specială și care dă unitate întregii montări rămâne Nelu Serghei în rolul Cârciumarului. E o înțelegere superioară și o tristețe metafizică în felul în care privește lumea care se desfășoară în fața lui. E un amestec de cinism și iubire neputincioasă în felul cum se raportează la fiica lui. Și poate că una dintre cele mai frumoase calități ale lui pe scenă în acest spectacol este felul cum știe să asculte…
Teatrul „Jean Bart” din Tulcea
„Portugalia” de Zoltán Egressy
Traducerea: Réka Csűrös
Regia: Radu Nichifor
Scenografia: Daniel Divrician
Distribuția:
Cârciumarul – Nelu Serghei
Poreclă – Cristi Naum
Femeia – Irina Naum
Clamă – Vlad Ajder
Sfeclă – Mihai Gălățan
Soția – Oana-Lavinia Pisaroglu
Preotul – Costel Zamfir
Fundă – Andra Colidiuc
Satană – Cosmin Vâlcu
Lasă un răspuns