Urmărește-ne

FB

O mare roșie. Iubire. Pippo Delbono

„Ce altceva poate face o ființă, între alte ființe, decât să iubească? Să iubească și să uite, să iubească, chiar și greșit, dar să iubească, cu siguranță, să iubească. Să iubească ceea ce marea aruncă la țărm, să iubească ceea ce ea îngroapă și ceea ce, în briza mării, este sare, ori sete de iubire ori pură neliniște? Să iubească aridul, asprimea, o vază fără flori, o podea de fier, o pasăre de pradă. Acesta ne este destinul: să iubim fără limite, să ne iubim până și lipsa de iubire.”

Imaginați-vă vocea hipnotică a lui Pippo Delbono rostind aceste cuvinte, care se revarsă peste tine, de peste tot, într-o sală de teatru, și în față, un roșu la fel de hipnotic ca vocea lui vorbind despre mare și muzica fado care curge dureros, ca o mare de sânge.

Aceasta este, cu siguranță, imaginea Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, pe care am luat-o cu mine în acest an. Un copac alb, care se profilează pe un fond roșu sângeriu, și vocea lui Pippo, amară, tandră, febrilă, sexy, deprimată, misterioasă, rostind cuvinte despre iubire… și moarte.

Despre spectacolele lui Pippo Delbono e întotdeauna greu să scrii. Pentru că spectacolele lui depășesc zona teatrului încadrabil într-o categorie, oricare ar fi ea. Pippo Delbono e el însuși o lume. O lume pe care o etalează pe scenă cu o generozitate nebună. Fiecare rană, fiecare durere, suferința, depresia, moartea, intimitatea cea mai dureroasă, totul poate fi așezat pe scenă, într-o poezie nebună și superbă, pe viață și pe moarte, în care nu e loc să te ascunzi. Și totul, orice trăire oricât de intimă, oricât de personală, devine o clipă imposibil de povestit dintr-un spectacol pe care nu poți decât să-l trăiești și să-l lași să te trăiască deplin.

Pippo Delbono creează un teatru personal, un teatru care o să dispară odată cu el, înghițit de neantul unei epoci în care aproape totul se îneacă în artificial. Teatrul lui e autentic, e viață, e el însuși. Și nu pot să nu-mi amintesc acum, când scriu despre acest cel mai recent spectacol al lui, „Amore”, cu care a venit la Festivalul de la Sibiu, despre un alt spectacol văzut tot la Sibiu, „Vangelo”, care răsturna tabu-uri și înfrunta moartea.

Un spectacol controversat, atacat de Vatican, un spectacol care punea sub semnul întrebării multe dintre cuvintele din Evanghelie, un spectacol ca un strigăt al lui Ivan Karamazov într-un alt secol… Un spectacol dedicat mamei lui, o catolică ferventă, care toată viața a suferit pentru că Pippo s-a îndepărtat de creștinism. Un spectacol ca un strigăt și ca un răspuns. Un spectacol ca o rană deschisă.

A doua zi după reprezentația de la FITS, a avut loc la Librăria Habitus din Sibiu un dialog cu George Banu, care, în deschiderea întâlnirii spunea despre creația acestui artist unic: „Spectacolele lui Pippo Delbono se nasc de obicei dintr-un eveniment, dintr-un șoc sau dintr-un raport cu istoria, dintr-o tulburare biografică. Noi suntem convocați la confruntarea cu o biografie implicată în istorie. M-am întrebat de multe ori de unde vine succesul extraordinar la public al spectacolelor lui Pippo. Răspunsul pe care mi l-am dat e faptul că Pippo în același timp le procură spectatorilor o senzație de libertate, de improvizație, de neprevăzut, dar această libertate e controlată, nu e niciodată întâmplătoare.”

Un spectacol ca o rană deschisă este și „Amore”. Și s-a născut și el tot dintr-un șoc… Moartea cuiva drag. Moartea unui om fără de care viața pare imposibil de trăit. Și depresia… și pandemia.

Undeva, din mijlocul sălii, se aude la microfon vocea lui Pippo explicând cum a creat „Amore”. Din mijlocul deșertului unei suferințe cumplite, imposibil de povestit, s-a născut un spectacol-cântec. Fado. De la început până la sfârșit fado și poezie. Durerea are acum culoarea roșu. Și iubirea aceea care depășește viața, pe care ne e frică s-o trăim, pentru că ne doboară zidurile și ne lasă goi și străini în fața suferinței imposibile, iubirea aceea care e mai presus de moarte, are acum forma unui copac uscat, care-nflorește alb și care se profilează pe un roșu de sânge. Și gust de fado… Fado cântat de divin, de Aline Frazao, o artistă din Angola, de Pedro Joia și de Miguel Ramos. Fado, pentru că Portugalia este kilometrul zero al iubirii. Fado cu gust de iubire și frică și moarte.

Nu poți povesti spectacolele lui Pippo Delbono, pentru că ele sunt o stare. Dar știu că, dacă mai există catharsis în secolul 21, în secolul nostru secat și amorțit, atunci cu siguranță el se manifestă la spectacolele lui Pippo Delbono.

„Teatrul a devenit banal. Lumea a devenit banală. Teatrul a devenit un teren de golf”, spunea acum câțiva ani Pippo Delbono, la o conferință la FITS. „Am pierdut ceva esențial… Am creat culturi exclusiviste, care nu mai oferă alternative. Eu nu sunt un revoluționar. Dar arta a îmbătrânit mult. Asta e problema. Pur și simplu par un revoluționar în contextul în care arta arată bătrână.”

„Amore” e un spectacol pe care-l iei cu tine. Dintr-o mie de spectacole pe care le vezi într-o viață, „Amore” rămâne una din bucuriile tale secrete. Și simți că ești norocos că s-au așezat planetele și că ai fost acolo, în acel moment. Pentru că, pentru o oră, te-a făcut să arzi odată cu el, în flăcările unei mări roșii. Pentru că, într-un univers amorțit, anesteziat, blocat în spatele unor ziduri în care ne apărăm tot mai mult de noi înșine, lumea lui Pippo dă buzna violent și te așază față în față cu durerea. Cu adevărul. Cu moartea.

„Atunci când te confrunți cu moartea cuiva apropiat vezi moartea lumii întregi, a fiecăruia dintre noi. Noi ce facem? Uităm tot timpul să vorbim despre moarte. Din ce în ce mai mult acest subiect al morții este respins de cultura noastră. Și ce faci atunci când te confrunți cu moartea mamei tale? A oamenilor din jur? Creăm în jurul nostru o lume care ne protejează. Nu trăim în realitate. Dar teatrul poate crea un spațiu unde să ne regăsim rădăcinile, unde să trăim cu picioarele pe pământ.”

Pippo Delbono, în costum alb, se ridică încet de la măsuța lui cu microfon, de unde vocea lui a vrăjit o sală întreagă, și pășește spre scenă. Merge încet și se așază sub copacul alb și ritmurile de fado închid o poveste superbă despre o iubire mare, mare, pe care o vezi cum arde în flăcările vulcanului Etna, în timpul pandemiei, când Pippo a rămas blocat undeva în Sicilia, o vezi cum arde în albul florilor aproape absurde din copacul sub care s-a așezat, o iubire mare, mare, care te face să simți concret că moartea e doar o poveste în care se poate trăi mai departe…

ERT Emilia Romagna Teatro- Pippo Delbono Company

Amore / Iubire

Conceput și regizat de Pippo Delbono 

Text de: Pippo Delbono și după diferiți autori

Cu: Dolly Albertin, Gianluca Ballarè, Margherita Clemente, Pippo Delbono, Ilaria Distante, Aline Frazão, Mario Intruglio, Pedro Jóia, Nelson Lariccia, Gianni Parenti, Miguel Ramos, Pepe Robledo, Grazia Spinella

Muzica originală: Pedro Jóia & Various Artists

Colaborări artistice:

Costume: Elena Giampaoli

Lumini: Orlando Bolognesi

Consultant literar: Tiago Bartolomeu Costa

Sunet: Pietro Tirella

Mașinist-șef: Enrico Zucchelli

Șef proiect în Portugalia: Renzo Barsotti

Manager producție: Alessandra Vinanti

Organizare: Silvia Cassanelli

Manager turneu: Davide Martini

Director tehnic turneu: Fabio Sajiz

Foto: Luca del Pia și Sebastian Marcovici

Este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. A lucrat ca jurnalist cultural la diverse publicații (Ziua, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul) este redactor la Ziarul Metropolis, a fondat și a fost redactor-șef al revistei Yorick și redactor-şef al revistei Amfiteatru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

TOP

Text demo reclama

r