Ce e realitatea?

„Niciodată nu mi-am dorit ca Tatăl să fie doar o poveste. Am vrut să fie mai mult de-atât, am vrut să fie o experiență, și anume ce ar însemna să pierzi totul, inclusiv propriile repere.” Iată ce spune despre propriul text Florian Zeller, unul dintre cei mai de succes dramaturgi ai momentului, cu un Premiu Oscar în palmares, după ce a adaptat piesa „Tatăl”, ea însăși recompensată cu un Premiu Molière, transformând-o într-un scenariu pentru unul dintre cele mai bine cotate filme ale momentului. Așadar, piesa „Tatăl” scrisă acum aproximativ zece ani, face parte dintr-o trilogie: „Tatăl”, „Mama” și „Fiul”, toate sondând probleme psihice și mentale, absolut fascinante, se pare, pentru scriitorul care declara de curând pentru The Guardian: „Știu ce înseamnă anxietatea. Cunosc bine frica.”

În România, piesa „Tatăl”, pusă acum în scenă la Teatrul Bulandra de regizorul Cristi Juncu, se află la a doua montare, după cea a lui Radu Iacoban de la Teatrul din Arad. Iar Cristi Juncu, în această primăvară, a explorat două dintre perspectivele pe care le oferă Zeller asupra degradării mintale, montând la Teatrul Nottara piesa „Mama”, care a avut de curând premiera, urmată acum de „Tatăl”, la Teatrul Bulandra, pe scena Sălii „Liviu Ciulei”. „Într-un anume fel, e un joc”, spune Zeller. „Am vrut să creez ecouri între piese”… Iar aceste ecouri se simt și-și răspund într-un mod interesant în cele două spectacole ale regizorului Cristi Juncu tocmai pentru că sunt construite în cheie total diferită. Și, cu siguranță, merită văzute amândouă.

Vorbind despre filmul „The Father”, Zeller spunea aceste cuvinte care s-ar potrivi perfect și spectacolului de la Bulandra: „Filmul nu este despre a le spune oamenilor ce trebuie să facă. Dar există o consolare, una superbă și extrem de reală, în a ne aminti că suntem cu toții în aceeași barcă. Arta ne reamintește că nu suntem doar individualități. Ci că suntem parte din ceva mult mai larg.”

Această senzație o creează, cu siguranță, spectacolul lui Cristi Juncu, de la Teatrul Bulandra, cu Victor Rebengiuc în rolul Tatălui, bărbatul care trăiește dezintegrarea lumilor din el însuși și din afara lui cu un fel de seninătate dureroasă, care, în cea mai mare parte, e echivalentă cu o nouă realitate, la fel de valabilă. În fapt, spectacolul reușește această superbă reconfigurare a realităților, ca-ntr-un puzzle de multiversuri, din care lipsesc însă permanent bucăți. Ceea ce te lasă pe tine, ca spectator, să umpli golurile, să le hașurezi, să inversezi între ele bucățile de puzzle pe care ți le oferă creatorii, să jonglezi cu sensurile, să îți alegi o realitate sau alta.

Planul de suprafață e acesta: un bărbat își trăiește dezintegrarea. Demența îl face să nu mai controleze nici realitatea imediată, nici amintirile. Închis într-un carusel de amintiri care se amestecă și se reinventează, nume, locuri și întâmplări din viața lui alunecă toate ca pe un patinoar de sensuri și nicio realitate nu rămâne limpede până la capăt. Dar pe fiecare dintre ele, el o trăiește cu aceeași pasiune și cu aceeași credință că e cea adevărată…

Decorul creat de Carmencita Brojboiu pe scena de la Bulandra e un carusel. Cu spații diferite din diverse momente ale vieții lui. Și care se modifică de la o scenă la alta. Dormitorul lui, un living unde stă de vorbă cu fiica lui, o cameră de spital… toate apar și dispar, iar detaliile lor concrete se modifică în funcție de universul în care mintea lui alege să călătorească. Pereții rețin în ei ceva din fragilitatea dezintegrării, iar când îți ridici privirea vezi, în timp ce caruselul se rotește că acolo, sus, totul e ruină.

În acest spațiu, un amestec de metaforă și concret, Victor Rebengiuc îl construiește pe André. E ultimul rol din cariera lui absolut extraordinară, așa cum a anunțat de curând, iar acest lucru face ca tot ceea ce se întâmplă pe scenă să fie și mai puternic. Victor Rebengiuc în acest rol – un bătrân care își trăiește cu un fel de noblețe greu de povestit în cuvinte ultimele frânturi de lumină din existența lui – oferă nu doar o privire puternic, intens emoțională asupra lumii și asupra vieții, total lipsită de orice urmă de sentimentalism, ci și o meditație inteligentă asupra sensurilor existenței. Și, în plus, prin felul cum Cristi Juncu lasă deschise diverse planuri, spectacolul se joacă permanent cu posibilitatea ca… într-o altă galaxie, într-un alt univers, fiecare dintre scenele trăite de el să fie adevărate și reale. Și nicio secundă nu scapi de întrebarea: ce e, totuși, realitatea? Există? Nu cumva e doar un construct al minții noastre?

André, interpretat de Victor Rebengiuc, e un bătrân seducător, uneori șarmant, alteori agresiv, alteori vesel, alteori trist, extrem de trist, uneori prins în plasa unor amintiri pe care nu le poate descâlci, uneori răutăcios, alteori cald, aproape mereu dornic de afecțiune, un om care-și trăiește cu credință realitatea paralelă, cu o asemenea credință, încât te fură și pe tine în ea, un om singur, în căutarea propriului sine, în căutarea copilului din el… Sunt scene care-ți taie respirația, iar prezența lui Victor Rebengiuc pe scenă este pentru noi toți privilegiul unei întâlniri magice. E întâlnirea cu un mare artist. Cea mai frumoasă scenă, pe care o iei cu tine în orice univers ai călători, e cea în care André dansează step… Pentru a o cuceri pe Laura, îngrijitoarea găsită cu greu de fiica lui, ca să aibă grijă de el, interpretată cu un amestec de candoare și emoție de Maria Veronica Vârlan, André își inventează pe loc un trecut în care a fost dansator și se ridică de pe fotoliu și începe să danseze step. Magie!

Cristi Juncu își construiește spectacolul ca pe niște bucăți de realitate, în care te fură. Luate separat, fără scena de final, care se întâmplă în spital, aproape toate momentele sunt create într-o zonă de realism pe care-l tulbură doar ceva din felul cum se filtrează lumina, doar ceva din felul cum se mișcă decorul, doar un feeling straniu care se insinuează de nicăieri și de pretutindeni și pe care îl lasă să planeze ca un semn de întrebare asupra a tot și a toate. Care… te face să îți pui în permanență sub semnul întrebării propria realitate. Oare eu acum sunt în timpul corect?!

Scenele se scurg cu o oarecare cursivitate temporală, spectacolul începe cu o scenă între el și fiica lui Anne, interpretată de Ana Ioana Macaria. Ea e femeia caldă, blândă, care suferă până la limita neputinței, care încearcă iar și iar să găsească o soluție, care trăiește un coșmar. Cu o tristețe care-i e a doua natură, așa o interpretează Ana Ioana Macaria pe Anne, reușind să fie permanent un partener în oglindă pentru tatăl ei și, cumva, din amintirile lui sparte, ca niște cioburi de oglindă, se conturează și imaginea ei de femeie. Dar e greu de pus cap la cap cine e ea cu adevărat (și nici nu contează), pentru că e când absentă, când prezentă, când divorțată de mult, când într-o relație veche, când singură, când într-o iubire la Londra… Constantin Dogioiu este partenerul ei, corect în rolul Pierre, a cărui prezență alternează cu cea mult mai puternică, a lui Cătălin Babliuc, care știe să nuanțeze momentele în care e prezent în scenă, oscilând între ironie și tandrețe aspră, între cruzime și stranietate. De asemenea, Oana Tudor, corectă și ea în rolul femeii care uneori în mintea lui ia chipul fiicei, iar la final se devoalează ca fiind asistenta de la clinică, păstrează și creează „echilibrul” între realitățile din mintea lui.

Spectacolul „Tatăl” nu e ușor de dus. Nu e deloc „entertainment”. E o montare care-ți pică greu, care te chinuie, care te face să-ți pui viața toată sub semnul întrebării, care te sperie, care-ți deschide o perspectivă deloc simpatică asupra bătrâneții și a pierderii memoriei, care te așază față în față cu demența, care îți dă fiori reci și îți aduce lacrimi în ochi. Dar e una dintre cele mai puternice experiențe pe care le puteți trăi în acest moment într-un teatru din București. Și e, înainte de toate, întâlnirea cu un mare artist, cu vocea lui pe care o iei cu tine pentru totdeauna, peste mări, țări și universuri, cu privirea lui, cu universul lui cu tot, universul unui mare artist, care a străbătut un drum lung până aici… aproape un secol. Victor Rebengiuc. O imagine superbă creată de Cristi Juncu și care-ți rămâne pe retină: privirea Anei Ioana Macaria, prin gemulețul de la rezervă vag luminat și el, Tatăl, rămânând singur, pe un pat de spital…

Teatrul Bulandra

„Tatăl” de Florian Zeller

Traducerea: Carmen Iernilă

Adaptarea scenică: Raluca Aprodu

Regia: Cristi Juncu

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Distribuția:

André – Victor Rebengiuc

Anne – Ana Ioana Macaria

Bărbatul – Cătălin Babliuc

Femeia – Oana Tudor

Laura – Maria Veronica Vârlan

Pierre – Constantin Dogioiu

Foto: Cosmin Ardeleanu