Urmărește-ne

FB

Rațe, milkshake și arta dialogului

„Variațiuni pe tema raței” are ceva din variațiunile pe tema artei, fie că alegem să ne îndreptăm atenția spre bizarul text al lui David Mamet, dramaturg, regizor de teatru, scenarist, regizor de film și producător, unul dintre cei mai cunoscuți, mai titrați și mai prolifici, fie spre cele două actrițe, Ilinca Manolache și Diana Cavallioti. Care, așezate pe o bancă, una lângă alta, fac roluri de excepție. Regizorul Alex Bogdan lasă dialogul aparent inofensiv dintre cele două să escaladeze într-o discuție mai profundă, sau pe care o intuiești a fi mai profundă, o discuție care își propune, printre zâmbete, să tragă un semnal de alarmă.

Montat în premieră pe țară, „The Duck Variations/ Variațiuni pe tema raței” de la Teatrul Mic, de David Mamet, în regia lui Alex Bogdan, începe cu o naturalețe cuceritoare, introducându-ne practic în arta dialogului despre nimic, a „flecărelii” de plăcere, în care se strecoară o falsă gravitate, desigur, doar în aparență, căci multe dintre greșelile noastre, ale oamenilor, se ascund pe fundul butoiului. După un shot de amuzament, ies la iveală și câteva puncte nevralgice, ascunse în spatele „obsesiei” față de rațe, o pasăre căreia, în mod normal, aproape că nici nu-i dai atenție în viața de zi cu zi.

În ciuda începutului, unde respectă tăcerile, firescul convorbirilor de complezență, reunind cu delicatețe două singurătăți, în cea de-a doua parte a spectacolului construcția pică și arhitectura textului devine confuză. Temporal, uman, situațiile se amestecă, se dezechilibrează. Nu se mai înțeleg la fel de bine scopul și parcursul personajelor. Când convenția lentorii pică, când universul celor două bătrânele dispare, le (re)cunoaștem pe Ilinca, pe Diana, fiindcă dintr-odată își spun pe nume, deși păstrează vechiul discurs al lui Emily și al lui Georgette, însă actualizat, 2.0 updated. Angajate într-un dialog cu o altfel de precipitare, mult mai apăsată, ele vorbesc despre aceeași temă, dar de pe treapta prezentului, trecerea la acest al doilea registru făcându-se brusc și ușor neclar.

În decorul minimalist, care completează tonul piesei, într-un parc închipuit, pe o bancă reală, stau două femei în vârstă, care nu reușesc să se convingă de nimic una pe alta. Nici n-ai bănui că în realitate sunt tinere sau că sunt Ilinca și Diana, grație machiajului profesionist, ca o mască ce le închide în pielea altor corpuri. Vorbesc despre nimicuri ca și cum ar filosofa despre teme cu greutate în marea constelație a lumii. Sunt doar ele două într-un spațiu aproape gol, cu obsesiile lor, cu limitele lor, irascibile sau cicălitoare, vegheate de câteva figuri gânditoare deasupra capetelor lor. Acesta rămâne prim-planul, un exponat al teoriilor la îndemâna oricui, dar care, dacă dăm la o parte primul strat, pune în discuție o altă temă, mai de substanță, când ni se cere, printr-un discurs răsucit, să regăsim respectul față de natură, față de natura lucrurilor, a animalelor, când ni se cere, prin filtrul unui personaj, să devenim mai blânzi cu lumea care ni s-a dat și pe care o distrugem treptat, crezând că ne facem nouă un bine, că ne ridicăm la alte standarde. Doar că spre discursul acesta trebuie să venim noi, spectatorii, cu disponibilitatea noastră, cu cea de-a treia ureche, care să caute un astfel de semnal, o deschidere spre subtilitatea unei astfel de puneri în discuție.

Ilinca Manolache vine cu o interpretare seducătoare în rolul lui Georgette – o băbuță distinsă, prețioasă și pretențioasă, căreia îi savurezi fiecare gest, atunci când o scutură bătrânețea sau când soarbe din milkshake. Expresivă, charismatică, stăpână pe mișcări, conștientă de inconștiențele personajului, de derapajele lui, face un tur de forță mai ales prin răbdarea cu care așteaptă reacțiile lui Georgette, prin finețea cu care o conturează, cu care îi creează o lume, în contrapunct cu cea care o însoțește în scenă și pe care o cicălește neîntrerupt. Tocmai pentru a susține contrastul, la antipodul prețiozității lui Georgette se situează interpretarea Dianei Cavallioti, o interpretare ceva mai îngroșată și nefirească, dar potrivită lui Emily și în „armonie” cu tot ceea ce ea reprezintă: atitudine, costum, raportul de indiferență față de mersul lucrurilor. Iar, în final, când toate acestea se răstoarnă, după ce măștile sunt dezlipite la propriu, naturalețea Dianei începe să strălucească, jucând pe muchie de cuțit atât imaginarul, cât și realul, încercând parcă să contrazică atitudinea inițială, cu care a deschis spectacolul. La fel și Ilinca, explozivă, prea explozivă în final.

În „The Duck Variations/ Variațiuni pe tema raței”, minunat tradusă de Bogdan Budeș, Alex Bogdan recuperează absurdul lui David Mamet și reușește să-l însuflețească, să creeze pe scenă o nouă lume, să ridice personaje credibile, complice cu spectatorii lor. Uneori însă, amprenta personală devine stridentă și gratuită când întâlnește firescul dialogului, acea naturalețe cu care avem obiceiul noi, oamenii, „să batem apa în piuă”.

Teatrul Mic

„The Duck Variations / Variațiuni pe tema raței” de David Mamet

Traducerea: Bogdan Budeș

Regia: Alex Bogdan

Scenografia: Tudor Prodan

Soundtrack: Andrei Sava

Visuals: Noetic

Producător delegat: Alois Chiriță

Distribuție:

Emily – Diana Cavallioti

Georgette – Ilinca Manolache

A absolvit Facultatea de Litere la Universitatea București, este de șase ani redactor la Editura Nemira și critic de teatru. A fost redactor la revistele Yorick și Amfiteatru. Este pasionată de pasiunile altora, pe care încearcă să le pună în valoare și în lumină cât mai bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

TOP

Text demo reclama

r