Urmărește-ne

FB

Intolerabila irealitate

De când cu pandemia, suntem într-o zodie a debutului oamenilor de teatru în roman. Mai întâi Alexander Hausvater, apoi Radu Dinulescu, în fine, la mijlocul acestei toamne, după cei doi regizori, a venit și vremea unui eseist și critic teatral (altfel prof. univ. la Facultatea de Matematică a Universității București): Liviu Ornea. Viața ca o glumă proastă (cu subtitlul Arta ratării liber consimțite), apărut la Editura Nemira, este o poveste spusă cu o strategie aparte, dinspre marginea răsăriteană a continentului european, constituindu-se într-un soi de pandant bizar al celebrului Under the Volcano, tradus ba Sub vulcan, ba La poalele vulcanului al lui Malcolm Lowry. Am notat ambele titluri ale aducerii pe românește a lui Ion Caraion fiindcă apropierea mi se pare mai limpede așa, chiar dacă exercițiul este, firește, în spirit, nu în literă. Consulul Geofrrey Firmin, bețivul absolut al lui Lowry, și cei din imediatul lui, de la nu mai puțin dedatul alcoolurilor tari Jacques Laruelle până la fratele antinomic Hugh ori la Yvonne, femeia parcă programatic și neîncetat pierdută, se mișcă aproape mecanic pe sub/la poalele „conului pur al bătrânului Popocatepetl” și ale „piscurilor zimțate (…) asemenea unui soi de cetate universitară în zăpadă” ale lui Ixraccihuatl. Vulcanilor mexicani le răspunde de la Dunăre o perspectivă inevitabil mai prizărită: „Întotdeauna am avut senzația că beția mea e una mundană, măruntă, superficială, lipsită de măreție, de transcendent, că nu are nimic tragic sau definitiv. Beau ca un porc la poalele unui biet dâmb acoperit cu clisă, torn în mine bere cu vodcă, nu whisky, mezcal și tequila.” O spune fizicianul Paul, un soi de Don Juan al femeilor și al cărților, seducându-le pe cele dintâi,  sedus de celelalte, dar părăsit numai de cele din carne, nu și de cele născute din hârtie. În context, Anca, prima femeie, iubita-inițiator, cea care nu se va mai întoarce decât prin corespondența electronică pentru a-și duce mai departe vocația virgiliană, poate fi echivalentul Yvonnei lui Lowry, aceasta din urmă revenind, totuși, fizic, dar fără a putea rupe păienjenișul hipnotic al bețiilor de sub vulcanii gemeni.

Și la poale de vulcani, și în lumea largă a lui Paul, cea dintre Statele Unite, Germania și linia existențială Timișoara-București, tot în „oroarea unei irealități intolerabile” se respiră (o spune Laruelle al lui Lowry), chiar dacă (ori tocmai pentru că) „băutura coboară treptat în picioare și-i accentuează tristețea și lehamitea, le dă o dimensiune aproape metafizică”, după cum foarte bine realizează personajul lui Liviu Ornea. Sau, vorba lui Bacovia din Poema finală: „Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu știe nimeni/Ascuns în pivnița adâncă, fără a spune un cuvânt/Singur să fumez acolo neștiut de nimeni/Altfel, e greu pe pământ…” De altfel, Paul chiar se va retrage încet-încet în propriul apartament, ca într-un exercițiu bacovian, cu ochii țintă la un probabil tablou Pescarul al lui Sorin Ilfoveanu, de ce nu în cel din imagine (sugestia este a lui Liviu Ornea) în care, în nuanțe brun-lemnii, se pot oferi cei doi pești christici care cu certitudine vor sătura mulțimea. Asta să caute Paul? Poate și  Geofrrey Firmin? Asta-i va sătura și pe ei?

Chiar dacă începutul romanului obscurizează mai mult decât necesar, prin diseminare, parcursul existențial al protagonistului, pe măsură ce se limpezește tehnica devine interesantă și bine stăpânită, personajul central fiind povestit și povestindu-se prin intermediul convorbirilor telefonice, e-mailurilor (până la detaliul lipsei de diacritice românești, când vin din centrul Europei), conversațiilor din cârciumi ori „dintre fete”, parcurgând istorii directe ori colaterale, unele limită precum cea a mamei Magdei (Magda ar fi ultima iubită, cronologic vorbind, fiziciană contrabalansând plecarea plasticienei Nadia și prefigurând până și disprețul fetelor darnice de pe Mătăsari & Co), cea cu doi bărbați de o probabilă și relativ oficială concomitență, nu mai puțin a ruperii oedipiene de tată a lui Paul. Mă gândesc că ambiguitatea, cel puțin inițială, care augmentează dificultatea pătrunderii în carnea narativă, ar putea fi acoperită de frazele în răspăr ale Ancăi: „Mare tâmpit cine-a spus că o viață înseamnă faptele care-o compun. Încearcă să reduci Hamlet la poveste, la tramă și vezi ce iese. Vei fi uimit.” De aici pendularea între narațiune și stare (extrasenzorială era să zic), viziune a lumii care ține mai degrabă de percepția spectatorului de teatru (păi, nu e ea „lumea-ntreagă o scenă”?).    

Că Paul și realitatea în care înoată se construiesc din cuvinte este în ultimă instanță firesc pentru un model uman pentru care vorba scrisă e înainte de toate (căci „la început a fost Cuvântul”, nu?): „cum Dumnezeu să nu fiu livresc când am crescut și trăiesc înconjurat de cărți, într-o casă care a ajuns să semene cu un depozit al centrului de librării (…)?” Un prizonierat de preț (un alt personaj zice: „m-am prins între cărțile astea ca un gândac într-o boabă de chihlimbar”), nu altfel, în definitiv, decât cel al iubitelor mai mult ori mai puțin pasagere. Atâta că acela dintâi rămâne în rafturi palpabile, celălalt în bolgii ale memoriei.

Într-un anotimp neîncetat tomnatic (fie și-n verile din Vamă), cu ploaie generalizată și pe dinlăuntru (ca orice alcool responsabil – știa el Apollinaire ce știa și-o fi știut și al lui Mony Vibescu…), sunt firești senzațiile născute de „o femeie frumoasă, încă tânără, care te părăsește într-o după-amiază de toamnă târzie, pe o vreme mohorâtă, ploioasă, iar tu o contempli de la geam cum se duce, precum tinerețea”. O „ratare liber consimțită” în sezoane mucede, dar de un apocaliptic estetic, ca să zic așa: „Plouă deprimant, o ploaie care parcă te pătrunde și dacă stai la adăpost. (…) Fâșii de apă unduind sub rafalele de vânt, ca într-o stampă japoneză.”   Fiindcă „sezonul ploilor trece greu”, vorba lui Jacques Laruelle. Poate niciodată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

TOP

Text demo reclama

r