Urmărește-ne

FB

Bunătatea, un drum-bumerang, credincios mie

Scriu acum, când pare că timpul a săpat o galerie întortocheată în spațiul nostru, al tuturor. Un mic labirint pervers, unde se ascund pe rând îndoieli sau certitudini, deopotrivă seducătoare și înfricoșătoare. N-aș ști să spun de care mă tem mai tare, îmi par periculoase în egală măsură. Îndoiala – traiectorie ocolitoare, bâlbâită și nesigură. Certitudinea – o linie dreaptă, ca o parodie a călătoriei. Cred că amândouă sunt doar niște întâmplări nemiloase.

De multe ori încerc să-mi explic, mai întâi cu blândețe, apoi cu urgență, noțiunea de bine. Ce traiect are cuvântul ăsta scurt, extraterestru? Interior sau exterior? Îl îmbraci așa, ca pe o a doua piele, ca pe o haină liturgică, ca pe o uniformă de pușcăriaș, ca pe un costum de ocazie, care nu îți permite să treci neobservat? Sau o fi blocat pe dinăuntru, în rețeaua de autostrăzi din noi, printre 200.000 km de vene, cu care am putea încercui de cinci ori pământul? Știu că am mai spus-o. Mi-e teamă că nu sunt un om bun. Binele meu, adică bunătatea mea, cade perpendicular pe oamenii din jur, într-o echilibristică perfectă, dar nicicând nu se face ghem în mine, cu mine personal n-a încheiat niciodată un târg onest. Cu toate astea, paradoxal, sunt ultimul și primul om la care mă gândesc.

Exercițiu imaginativo-fantasmagoric:

Îmi imaginez că trăiesc pe o insulă psihologică, prima care a existat vreodată. Egoul meu se individualizează într-atât, încât dobândește un nivel de autoconștientizare impecabil, asta înainte să stabilească relații depline cu mediul înconjurător. Eu devin o acoladă deschisă spre o lume nepopulată, sunt nodul de legătură între mare, cer și pământ. În acest timp sacru, unic, cartografiez posibilele intenții bune, pe care le văd sub chipul unor drumuri-bumerang, credincioase mie. Îmi imaginez că pornesc într-o călătorie în mine pe loc repaus. Fiindcă nu știu ce caut, îmi imaginez înăuntru lucruri cărora nu le-aș face față, ape turbate, sunetul fermoarului tras, uși bătute în cuie, copii abandonați, femei fără sâni, bărbați fără dinți, plămâni ca niște pungi murdare, găurite, iarba de altă culoare, marea fără strigăt, tot ceea ce mă îngrozește… Percepția mea nu e doar o privire aruncată înăuntru sau îndărăt, e mai mult decât atât, e o imagine, mai puternică decât visul și mai slabă decât realitatea. E o contaminare între cele două, din care, cred eu, rezultă de fapt psihologia în sine. Fiindcă nu știu ce caut, uneori mă sperii, alteori mă încurajez să continui și să descâlcesc drumurile. Nimic nu-mi garantează că am unde să ajung.

Conceptul de „destinație” ascunde un mare neadevăr. E un fals. Abia când ajungi la destinație, în inima lucrurilor, începi să călătorești, până atunci urmezi doar o direcție. Când ajungi la destinație nu faci decât să privești în jurul tău un tablou în care, sub mii de detalii, se ascunde în haos o formă. Călătoria începe. Îi traversezi ridurile, îi descoperi rușinile, îi surprinzi nevrozele, îi sugi sfârcurile. Cunoști un nou teritoriu. Cu răbdare, cu devoțiune, cu dragoste, cu atenție.

Aș vrea să fiu bună cu mine la fel cum aș fi cu un teritoriu nou, căruia i-aș trece cu vederea gunoaiele, pisicile, geamurile sparte sau prețurile prea ridicate. La fel cum aș fi cu un cuvânt tradus fără prea multă inspirație. La fel cum aș fi cu palma unui copil în care s-a înfipt o așchie. La fel cum aș fi cu o carte slabă, pe care aș duce-o oricum la bun sfârșit. La fel cum aș fi cu o minciună pe care n-aș demasca-o.

Conștiința sapă niște canale care mai devreme sau mai târziu se înfundă, iar gândurile își pierd curgerea firească, își distrug, prin marginile lor zimțate, raportul rațional pe care îl au cu realitatea faptelor. Cred că rațiunea nu e ceva clar, ci mai degrabă e capacitatea oamenilor de a putea fi iraționali, de a crea situații anormale. Poate că asta e măreția rațiunii, de-a fi pe dos.

Pe dos îmi simt și eu logica. Sunt bună cu oamenii din jurul meu. Uneori fac eforturi, și atunci devine un act demonstrativ, alteori se întâmplă firesc, și atunci devine un act normal. Creierul meu nocturn e un fel de Penelopa, care sfâșie cu înverșunare toată pânza de sensuri. Sunt zile în care mă trezesc ca acum, cu terminațiile nervoase expuse ridicol pentru judecată. Mă chestionez.

Sunt bună cu mine când… spun ce gândesc?

Lucrez niște interviuri. Le ascult, apoi notez secundele unde trebuie să tai. Îmi imaginez că în capul meu există un i-jurnal și un buton cu funcția descărcare.

Tai între secunda 366489 și secunda 366490 și descarc. Transcrierea automată e întocmai acest text.

A absolvit Facultatea de Litere la Universitatea București, este de șase ani redactor la Editura Nemira și critic de teatru. A fost redactor la revistele Yorick și Amfiteatru. Este pasionată de pasiunile altora, pe care încearcă să le pună în valoare și în lumină cât mai bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

TOP

Text demo reclama

r