Peripețiile lui Anton Pann într-un muzeu din vechiul București

„Bucureștii au un farmec imprecis și cu atât mai decisiv absoarbe, catifelează și digeră. Străinului nu i se arată monumente nemaivăzute, colecții moarte, muzee mai mari și mai bine înzestrate decât ale țărilor cu o veche cultură a pietrei și a canalizării. Străinul ia contact cu toate ventuzele lui cu piața, încă de la gară. Viața este pe stradă, mai mult decât într-alte părți ale continentului, unde populațiile țin în rezervă pentru zidurile închise un secret al personalității de multe ori derizoriu. Ulița și mahalaua românească intră pretutindeni nestânjenită”, scria Tudor Arghezi în „Cu bastonul prin București”. Observația lui, confirmându-se încă o dată, mi-a venit în gând întâi când am intrat, apoi când am ieșit dintr-un loc pe care îl descopăr abia la câțiva ani de la apariția lui pe harta culturală a orașului.

Farmecul imprecis al acestui spațiu nou și vechi în același timp îl simți din primul moment. Străbați câteva străduțe din cartierul evreiesc de altădată, eventual vii dinspre clădirea Teatrului Evreiesc din centrul Bucureștiului, și ajungi, în câteva minute, pe strada Anton Pann, foarte aproape de Biserica Lucaci. Printre ruine, pe strada pe care nu se mai văd nici urmele grădinilor, dai de Casa Memorială Anton Pann, înființată în anul 2018.

           Pe strada Anton Pann, chiar vizavi de casa memorială

Discretă, ascunsă în „mahalaua neagră” de altădată, neagră pentru că acolo se termina efectiv orașul, casa reconstituită astfel încât să spună povestea locuitorului ei rămas în istorie, un învățat pitoresc din secolul al XIX-lea, pitoresc prin erudiție, deschidere și nesupunere față de normele sociale, te așteaptă cuminte pe tine, vizitatorul, și te încântă ca o jucărie ce-ți provoacă imaginația și te face curios.

Reușita casă memorială concepută și realizată de o echipă de la Muzeul Național al Literaturii Române mă primește tăcută în această după-amiază adormită, când sunt singurul ei vizitator. E liniște în mahalaua invadată acum de mașini scumpe, parcate peste tot pe străzile înguste, o liniște care te ajută să răspunzi la invitația locului. Înăuntru, în casa în care se pare s-ar fi stins de tifos, în noiembrie 1854, după o călătorie solicitantă, mult încercatul Anton Pann, ești deja în alt timp, unul readus la viață cu toată priceperea și toate instrumentele omului contemporan.

O ispită de când lumea și pământul

Un loc atât de mic, dar atât de plin, care nu păstrează mai nimic din casa în care a locuit câțiva ani poetul, împreună cu ultima soție. Doar ceva dintr-un subsol dedicat plăcerii lumești.

Un colț din pivnița autentică a casei în care a locuit scriitorul

Ajungi imediat în pivniță în care se păstra licoarea făcută din struguri – pe-atunci și din cei din boltele de viță-de-vie care abundau în cartierul unde totul decurgea după reguli clare – și începi să-ți închipui cum va fi curs vinul în valuri la zaiafeturile nesfârșite pe care le-a cunoscut Anton Pann, credincios cântăreț la slujbă, dar și strașnic iubitor al plăcerilor vieții. Dar luați aminte: „Cine bea pânʼ la-mbătare/ Nume bun în lume n-are”. O spune bunul-simț, așa cum e el surprins în cugetările naiv-înduioșătoare din atâtea culegeri câte a făcut cărturarul într-o vreme în care înțelepciunea trebuie neapărat cuprinsă în formule ușor de ținut minte.

Acest avertisment l-am descoperit, de exemplu, citind una dintre etichetele sticlelor-simulacru ce așteaptă în rastel cu vorbe desprinse din „Îndreptătorul bețivilor care cuprinde în sine numirile bețivilor și toate faptele care curg din beție”, întocmit și scris cu alfabet chirilic de neliniștitul Pann în 1832.

Ce ar fi omul, fără muzică?

Și, potrivit tradiției milenare, cu cine se însoțește vinul mai bine decât cu muzica? Muzica e în toate și ea a scris istoria vieții acestui băiat ajuns în strana bisericii, unde a început să cânte de mic și unde a făcut descoperiri nemaipomenite, scrise printre întâmplările biografiei lui balcanice, colorate ca un spectacol în piața care geme de meșteșugari veniți să-și vândă marfa și de gură-cască aflați în căutare de senzațional. „Fără muzică, nimic nu să săvârșește”, scria negru pe alb Anton Pann, cunoscător al muzicii religioase, pe care a dorit-o cât mai aproape de sufletul românesc al enoriașilor, și iubitor al muzicii laice, doldora de influențe orientale.

Cu muzică încep și se sfârșesc toate

Sala dedicată muzicii din casa memorială seamănă cu o cutie cu minuni. Puneți urechea și ascultați! „Mugur mugurel”, „Bate-o Sfântu de lupoaie” sau „Până când nu te iubeam”, poate cel mai cunoscut cântec, au să spună câteva istorioare și să vă dea multe idei. Privirea se încețoșează, din imaginație apar câteva personaje pestrițe ce amintesc de artiștii trupelor ambulante care băteau țările în lung și-n lat. Pe pereți, instrumente ce reconstituie atmosfera de la mijlocul secolului al XIX-lea din Bucureștiul ulițelor și al mahalalelor: un santur, un kanum, un oud, o cobză, din câte se pare, instrumentul preferat al tristului Pann, un țambal de gât, o chitară etc. Deschideți ochii citiți ce-ar putea fi dincolo de poveștile, spuse pe scurt, ale unor cântece de patrimoniu.

Nebunul înțelept e cu noi

Călătoria continuă, însoțită de explicațiile oferite cu bun-gust și măsură prin diferite dispozitive răspândite în acest mic muzeu unde se înghesuie o viață. Una care nu a fost lungă, dar a fost intensă, neocolită de suferințe și ispite, presărată cu momente tragice și clipe de haz, căci altfel e foarte posibil să nu fi avut azi nici „Povestea vorbii”, nici „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea”.

Pitoreasca figură satirică ivită în Evul Mediu, care a cucerit apoi generații și generații de târgoveți, povestitori și „artiști”, jucând și rolul bufonului de Curte din cultura occidentală, în timp ce-și păstrează originea arabă, stă în centrul unei săli care, în chip inspirat, te trimite la povești poate uitate.

Iată-l pe Nastratin în ilustrații de carte semnate de artiști români cunoscuți, cum sunt Geta Brătescu și Val Munteanu. Iată-l parcă desprins dintr-un spectacol de commedia dellʼarte, figură poznașă cu trăsături de caricatură, așa cum a păstrat-o și Anton Pann în culegerea lui. Configurat la întâlnirea dintre o mulțime de culturi – arabă, greacă, hindusă, turcă, italiană, sârbă etc. –, Nastratin Hogea te invită șugubăț în lumea lui, care nu pare să se schimbe niciodată. „Din fire cam p-o ureche, năzdrăvan”, cum citim pe prima pagină a cărții în care l-a nemurit românul Pann (născut, se pare, din mamă grecoaică și tată aromân), Nastratin ne privește plin de viață, dar și de disprețul venit din înțelepciunea scepticului care le-a văzut pe toate.

Tot el se însuflețește în sala de alături, când acționez un zoetrop. În premieră pentru mine, ciudatul aparat inventat acum mai bine de un secol pune în mișcare acest personaj folcloric încă inepuizabil. Aflu ce e un zoetrop, care, evident, face deliciul copiilor care vin în vizită: învârți de manivelă și Nastratin cel din benzile desenate de lângă aparat prinde viață. Descopăr și praxinoscopul, urmașul zoetropului, în sala în care Nastratin e peste tot. Se mișcă și aici, dacă învârtești manivela, nu are vreme să se oprească.

Lumea nu e niciodată una

Așa vreme să se oprească nu a avut nici însuși Anton Pann, lăutarul, tipograful, tălmaciul și povestitorul, credinciosul care a dorit mult „românirea” limbii bisericești, îndrăgostitul care nu și-a găsit împlinirea decât în câte-o clipă sau alta dintr-o viață, călătorul care nu s-a oprit din căutat, precum căruța cu care artiștii ambulanți au hoinărit secole întregi, sugerată și în expoziția printr-un dispozitiv expresiv. Nelăsându-se redus la nicio ipostază, întruchipând mai multe figuri și mai multe universuri, Pann evlaviosul și Pann hedonistul, Pann eruditul autodidact și Pann lăutarul lasciv-înamorat, Pann îndrăgostitul de tot ce e nevăzut se dezvăluie în casa în care a trăit, singura în care nu a locuit cu chirie, numai atât cât să devii curios. Și să nici nu-ți dai seama când începe să te intereseze acest nume de manual rătăcit undeva prin memorie, expediat nemilos la orele de literatură din școală, acest nonconformist al vremurilor despre care nu știi nimic, acest spirit deschis care a trăit și Revoluția de la 1821, și Revoluția de la 1848.

Cât despre Bucureștiul personajului – și aici, less is more. În sala în care se conturează contextul acestei vieți zbuciumate orașul ca o ființă care se dezvoltă, are obstacole de depășit, cum ar fi marele incendiu, din care Pann a făcut o poezie spectaculoasă, are descoperiri de făcut, are obiceiuri, cum ar fi Târgul Moșilor, de onorat. Sugerat cu măsură, cu parcimonie chiar, astfel încât imaginația și curiozitatea să aibă mult de lucru, acest București prins în casetele expoziției doar se lasă sugerat. Trebuie descoperit mereu, adică înțeles în cât mai multe fațete ale lui.

Parcurgând încăperile mici, reamenajate într-un alb dominant, atemporal, în vreme ce gazda primitoare povestește despre un om care și-a căutat locul, sensul și bucuria de a trăi, totodată o personalitate greu de așezat într-un sertar anume al culturii și al istoriei, simți că, totuși, acel București cu case cu curți mari, înecat în verdele florilor pomilor umbroși chiar o fi existat cândva, când cărțile erau foarte puține și se tipăreau greu, printr-o tehnologie căreia mai nimeni nu îi dădea de cap. Printre excepții însă, acest Anton Pann care și-a cumpărat o tiparniță la care nu mai prididea să lucreze în ultimii ani de viață.

Un aparat ciudat, la care se tipăreau niște obiecte ciudate, din hârtie, numite „cărți”

Una asemănătoare o să vedeți în expoziție, într-o sală care amintește de truda pe care o presupunea meșteșugul și de isprăvile acestui truditor care, pornind de la varii tradiții, a făcut mult pentru progres. „Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent și mai mult spirit decât o sută dintre ofticații care fac astăzi esprit prin gazete…”, scria în 1877 Mihai Eminescu, chiar într-o gazetă, așa cum citim pe o cartolină.

E sigur că, spontană sau programată, o vizită în acest loc ascuns din Bucureștiul uituc și ursuz provoacă o binevenită întrerupere de ritm. Ajungi cât ai zice pește într-o vreme în care ceasul nu era obiectul acela chinuitor, la care nu putem renunța, iar oamenii vedeau pe ferestrele lor altceva. Faceți o oprire pentru o tihnă de o clipă. Nu, nu e o contradicție în termeni. Poți să simți tihna într-o clipă. La ieșire, răspund invitației ghidului și extrag din „urna” reprezentată de un coș un bilet cu un citat din „Povestea vorbii”. Îl desfac și citesc: „De multe ori limba taie mai mult decât sabia”.