Urmărește-ne

FB

Art Safari și o întoarcere inspirată în lumea lui Marcel Iancu

„Frumosul în artă e o prejudecată”, citim într-un articol publicat acum aproape o sută de ani, mai exact în aprilie 1924, în „Contimporanul”. „Școala artei, cum se practică azi, ucide fantezia, dezvoltă prestidigitația, virtuozitatea, morala, calități laterale”, continuă semnatarul la punctul 16 al textului, pentru a conchide: „Arta nouă urmărește intensitatea prin orice mijloace”.

Autorul articolului, pe care îl poate redescoperi astăzi oricine vizitează, până pe 7 august 2022, amplul eveniment expozițional Art Safari de la Palatul Dacia, din centrul vechi al Bucureștiului, este Marcel Iancu, artist esențial, la opera căruia Art Safari face o binevenită întoarcere. Și îi dedică un întreg pavilion conceput dinamic și integrator, astfel încât să lumineze multiple fațete ale creației unui artist care nu s-a lăsat intimidat de formule, transgresându-le mereu, chiar fugind de ele, pentru a-și găsi un drum al său, tot timpul în mișcare, și propria libertate.

Această valoare supremă pentru Marcel Iancu se conturează și în expoziția în care vizitatorul poate admira schițe, desene, tablouri, machete, afișe, reproduceri de ilustrații și alte creații artistice semnate de creatorul unui univers vizual care seduce și astăzi. De la schițe și fotografii ale clădirilor proiectate la maturitate în Bucureștiul ce voia să se sincronizeze cu Occidentul, la tablouri dominate de lumea mediteraneeană sau la cel mai scump tablou al artistului, un autoportret, de la ilustrații pentru reviste din România la colaje și schițe de costum pentru spectacole ale celebrului teatru Habima, lumea deschisă a artistului care a străbătut lumea și mișcările artistice se schițează într-un parcurs expozițional care are ce să le ofere  vizitatorilor.

În el veți găsi și fotografii, mai vechi și mai noi, ale locuințelor particulare proiectate de Marcel Iancu în orașul pe care avea să-l părăsească devreme. Pe strada Paleologu sau pe strada Silvestru încă îi puteți vedea câteva dintre casele supraviețuitoare, concepute într-o vreme în care își afirma convingerea că „estetica, cel puțin în starea de azi, este plaga arhitecturii”.

Evident că o vizită în acest pavilion e prilej de rememorare și redescoperire. În orașul în care Marcel Iancu a construit, de fapt, enorm înainte de a emigra, în orașul în care acum un secol a scris și a visat la o altă lume și la alt fel de artă, această întoarcere de câteva luni, făcută sub coordonarea lui Raya Zommer-Tal, directorul Muzeului Janco Dada, inaugurat în 1983, cu un an înainte de moartea artistului, la Ein Hod, Israel, poate pune în lumină amploarea unei opere semnate de ceea ce specialiștii numesc un „artist-fenomen”. Și, de asemenea, invită la o revizitare a unui destin artistic remarcabil, trăit într-un secol plin de contradicții.

Iată, pe post de invitație, o revizitare a unei vieți, atât cât o poate sintetiza un simplu articol.

Artist după emigrare

Pe Marcel Janco, de fapt, Marcel Iancu, stins din viață în 1984, îl găsim în orice istorie a artei moderne ca inițiator al dadaismului, împreună cu românul Tristan Tzara, ca promotor al avangardei și ca arhitect care a conceput primele locuințe moderne din București, în perioada 1925-1935. Îl găsim și în licitații de tablouri, piese de recuzită teatrală, obiecte de design interior și mobilier. Îl găsim ca pion principal din istoria modernității românești și europene, cunoscut ca atare oricărui amator de artă, dar parcă mai puțin exact bucureștenilor care încă trec pe lângă vilele pe care le-a conceput în anii ’20-’30 sau pe lângă locurile unde s-au aflat ele.

În cei peste 40 de ani petrecuți departe de Romania, cariera lui Marcel Iancu, deja notoriu la momentul emigrării, a avut prea puțin de suferit. După ’41 artistul a avut peste 30 de expoziții personale la Tel Aviv, Haifa, New York, Paris, Zürich, Basel, Milano. Iar în 1952 a participat la Bienala de la Veneția ca pictor reprezentând Israelul. Premiul cel mai important, Premiul Național Israel Independent Prize, l-a primit in 1967 pentru întreaga activitate artistică.

Dar sfârșitul existenței sale românești a însemnat, din păcate, încă un sfârșit: cel al carierei de arhitect de locuințe particulare. Într-un alt spațiu, afacerea pe care o avusese împreună cu fratele său într-un București în curs de modernizare n-a mai mers. La Tel Aviv, nonconformistul Marcel Iancu a fost arhitect, dar angajat la Direcția de Urbanism a orșului, apoi la Ministerul Muncii, însărcinat cu restaurarea unor centre istorice precum Jaffa, Ramla și Lod. A proiectat parcuri naționale, a predat pictura la diverse instituții de artă din Tel Aviv și a făcut scenografie pentru Teatrul Habima.

Și, cel mai important, în 1953 a înființat la Ein Hod, aproape de Haifa, un „sat” artistic („artistic village”, cum e prezentat și azi), adică un atelier colectiv de arte plastice sau „o colonie de artiști”. Iar în 1983 acolo s-a fondat Muzeul Janco Dada.

Artist înainte de emigrare

București, Paris și Zürich fuseseră, înainte de 1940, principalele centre culturale în care numele Marcel Iancu dobândise o rezonanță puternică, individualizându-se chiar dacă se aliase unor grupări artistice. Practic, în doar douăzeci de ani devenise un „artist radical”, cum îi plăcea să se prezinte, detestând conservatorismul steril, dar și formele ieftine ale avangardei. Devenise și ceea ce se cheamă un artist complet: pictor, grafician, arhitect, designer de interior și mobilier. Ne oprim aici, deși am mai putea adăuga câte ceva. Pledoaria lui neîncetată pentru valorile modernității de început de secol, în căutarea unei arte noi, care s-o rupă cu tradiția, a racordat capitala României la mișcările artistice europene cele mai importante. Datorită lui Marcel Iancu au ajuns la București Paul Klee, Hans Arp sau Marinetti.

Adept al constructivismului, artistul plastic s-a distanțat, în timp, de nihilismul de tip dada și de Tristan Tzara, când dadaismul s-a transformat în rețetă, apropiindu-se în schimb de spiritul pozitiv a Bauhaus-ului. Dorința de nou și de autodepășire și-a găsit un aliat în disprețul față de nihilismul în mare vogă în epocă. Într-un fel, Marcel Iancu a fost o contradicție în termeni: un avangardist care alege rigoarea, sceptic față de improvizație, un perfecționist care-și intrigă și-și instigă contemporanii. Revenise în România în 1922, dupa câțiva ani petrecuți în Europa novatorilor Paul Klee, Hans Arp, Arthur Segal, M.H.Maxy, Victor Brauner, Georges Braque, André Breton sau Jean Cocteau.

În Europa modernă

Destul de repede ajunsese Marcel Iancu, fiu de evrei bogați, la această înțelegere matură a artei. În 1917 era absolvent al Academiei de Arhitectură din Zürich, oraș în care, împreună cu compatriotul Tristan Tzara, inventase și el dadaismul la celebrul Cabaret Voltaire. Făcuse măști, afișe, ilustrații și eseuri despre avangardă. Fusese un tânăr artist european dornic să provoace o schimbare în artă. Se inițiase devreme, căci la București luase lecții de desen cu pictorul Iosif Iser și debutase ca grafician la revista „Simbol” încă din adolescență.

În 1919 era deja la Basel și fonda grupul „Artiștii radicali”, împreună cu Hans Arp și Alberto Giacometti, respingând individualismul în artă și optând pentru misiunea socială a acesteia. În 1920-1922, participa direct la facerea modernității, la Paris, însă opunându-se ideii de a anexa mișcarea dada la suprarealism.

Primele vile moderne din București

Dupa revenirea în România, este un avangardist neobosit al grupului de la „Contimporanul”, condus de poetul Ion Vinea, și devine arhitect al modernității urbanistice, convins că arhitectura se va reapropia de pictură datorită artei prezentului. În 15 ani proiectează peste 40 de clădiri, mai ales locuințe, consacrându-se ca arhitect, dupa ce devenise un pictor recunoscut. La „Biroul de Studii Moderne”, companie de construcții al cărei proprietar este, împreună cu fratele său, proiectează primele case moderne ale Bucureștiului, influențat de cubism, constructivism sau stilul Le Corbusier.

Ridică vile moderne cu arhitectură funcționalistă pentru burghezia progresistă, renunță la simetrie și ornamente, aduce fațada simplă și acoperișul-terasă, acoperișul în pantă și fereastra-hublou. Vila Fuchs din strada Negustori, construită pentru un negustor de vinuri, este prima dovada (1927) a orașului visat de Marcel Iancu, urmată de multe construcții precum Imobilul Hermann Iancu din strada Trinității (unde el însuși a locuit o vreme), Imobilul Bazaltin sau Vila Juster (foto).

Începutul cu Vila Fuchs avusese efectul scontat: „În cartier casa ridicată de mine a făcut senzație. Popa, comisarii și locuitori erau convinși c-am construit un <<laborator>> și că era deplasat în cartierul lor”.

Aflat în căutarea stilului nou, inventa utilitatea și confortul pentru case unifamiliale și alte imobile, unde spiritul modern dictează interiorului și exteriorului: pereți de sticlă și uși glisante, linie discontinuă și pereți pictați, care să creeze efectul de colaj. Arhitectura era reinventată, cum arhitectul însuși scria în „Contimporanul”: „Pericolul care amenință de a șterge arhitectura dintre artele vii pare înlăturat prin imboldul novator al plasticii moderne” și, mai important, „Confortul nou nu plătește nici un tribut bogației”.

Cât despre așa-numitul specific național și despre așa-zisul stil românesc, iată teoria acestui agent înțelept al modernității, care poate vă va stârni un zâmbet. Datează din 1935: „Trecem astazi, urbanistic vorbind, printr-o grea criză. În detaliu, arhitectura însăși a optat pentru stilul nou (…) A iubi trecutul nu înseamnă a paraliza viața. A cere o arhitectură românească nu înseamnă a o fabrica, cum s-a încercat în diferite rânduri. Numai adaptând formele vii nevoilor și preferințelor specifice locului se va naște printr-o lungă experiență ceea ce se va putea numi stil românesc”.

Pentru Jacques Costin, dar și pentru specialiști, Marcel Iancu rămâne „autorul moral al modernismului” în arhitectura din România.

Pictura dincolo de formule

Pe de altă parte, tablourile sale, răspândite în diverse muzee ale lumii sau colecții private, unele dintre ele licitate și azi, unele de factură cubistă, celelalte mai apropiate de expresionism, unele mai occidentale, altele cu tușe molatice, orientale, i-au adus calificări de genul „Dionysos al culorilor” sau „descoperitor al algebrei picturale”. M.H. Maxy, cunoscut camarad din avangardă, avea dreptate să constate: „E aproape o contradicție între spiritul ce se vrea static în arhitectură și aportul atât de dinamic și temperamentos al picturii sale”.

Pictorul Marcel Iancu a abordat subiecte încă tabu în țara natală, cum ar fi lumea bordelurilor. De exemplu, cu tablourile lui pe această temă nu poate rivaliza niciun alt artist român, susțin criticii de artă. Înainte de emigrare, ultima expoziție din România s-a întâmplat în 1939, după ce participase la Expoziția Internațională de Artă Futuristă de la Roma, invitat de Marinetti, și la Expoziția Internațională de la Paris, în 1937.

Și în pictură a fugit mereu de formule, ferindu-se de „stil”, neezitând să se reorienteze și să experimenteze. Astfel a construit modernitatea, la București și în centrele vitale ale Europei. Astfel și-a creat o identitate artistică și astfel îl percep și ochii privitorilor care-i admiră, în secolul XXI, creația în care imaginația oferă tot timpul un spectacol.

Este filolog, absolventă a Facultății de Litere a Universității București, editor, traducător și publicist. A lucrat ca jurnalist cultural la diverse publicații (Ziua, Adevărul, revista Yorick), este redactor la Ziarul Metropolis.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

TOP

Text demo reclama

r