Magazinul Victoria încă există. La ce bun?

E 8 martie 2022. Europa e frământată din cauza invadării Ucrainei de către Rusia, în România dispare starea de alertă generată de criza sanitară, după doi ani, dar acum plutesc alți nori apăsători, norii conflictului armat din vecinătate. La București, e o liniște nefirească pentru o capitală, într-o după-amiază de marți: oameni puțini pe stradă, frig și o atmosferă lipsită de vlagă și de culoare.

În timp ce mă îndrept prin centrul neînsuflețit al orașului spre locul acesta emblematic, care și-a pierdut și renumele, și forța de atracție, observ că în blocul în care se află celebra librărie „Mihai Eminescu”, lângă universitate, e aprinsă, la ora șase seara, o singură lumină – un mic semn că această liniște, această inerție, poate nu sunt reale?

Pe Calea Victoriei, aproape de cinematecă, câteva cupluri la lumina lumânării, într-o cafenea, fiecare la masa lui. Ai zice, o clipă, că ești în altă capitală europeană. La câțiva pași, Magazinul Victoria, monument istoric, într-o adormire care îl ține departe de prezent. În clădirea Art Deco, pe care azi n-o mai observă aproape nimeni, un hibrid bizar: un fel de bazar oriental cu produse îndoielnice, la prețuri deloc mici.

Ultima renovare, aflăm din puținele articole existente pe această temă, ar fi avut loc în 2001, deloc în avantajul unui loc simbolic al Bucureștiului. La intrarea în acest edificiu dedicat exclusiv comerțului, câteva panouri publicitare stângace și învechite, care anunță lenjerie de damă, haine și bijuterii. Un manechin trist, etalând o eleganță ofilită, care nu-l poate atrage pe trecătorul grăbit. Iar înăuntru, aproape nimeni în afară de vânzătoarele a căror plictiseală se vede cu ochiul liber. Scara rulantă nu e funcțională și parcă tot magazinul e încremenit. De fapt, fără ca asta să fie intenția comercianților, simt că fac o călătorie în timp, într-un timp nefericit și nesfârșit, când bunurile de calitate erau puține și obiectele din viața cotidiană erau strict reglementate de partid. N-am apucat prea multe zile de 8 martie înainte de Revoluția din 1989, dar tot țin minte un festivism construit stânjenitor în jurul femeii, această rotiță obosită, mereu datoare, din marele mecanism care e societatea. Rotița aceea chinuită parcă e la ea acasă aici. Nici urmă de aer occidental, nici urmă de privire deschisă spre alte orizonturi.

Mai întâi văd o vitrină decorativă, care tronează înșelător la intrare, etalând obiecte kitsch: bibelouri, un serviciu de masă, o mașină de cusut veche. Alături, când mă îndrept spre scară, o nefericită Venus din Milo într-un loc de trecere sprijină o cutie cu mărțișoare, ca să știe clienții că pot cumpăra și așa ceva. Apoi mă întorc, fără să-mi doresc, într-un timp al rochiilor înflorate, al capoatelor și al puloverelor stridente, al materialelor sintetice care imită o eleganță apusă, pe care comunismul o vrea cât mai departe de cotidian.

La parterul dedicat universului feminin, aproape nimic feminin. Expunerea te trimite cu gândul la bazarul Obor sau la magazinele sătești din epoca Ceaușescu, unde noutățile ajungeau când nu mai erau noutăți. Așezate de-a valma, obiecte desprinse parcă din România anilor ʼ60-ʼ90 își așteaptă cuminți viitorul. Parcă reminiscențe ale unui trecut recent, au ajuns într-un secol care nu e al lor, în care nu-și găsesc locul și nu știu ce să facă. Să ajungă la femeia de azi e greu sau chiar imposibil. Poate la pensionarele care își amintesc nostalgic de vremea fabricilor și a uzinelor, de ture de noapte, cozi la alimentare și o viață de familie adesea chinuitoare să aibă o șansă vagă.

Lângă raiul pijamalelor pestrițe și al pieselor vestimentare fără personalitate, dintr-un timp incert, pentru o femeie incertă, care e foarte probabil să nici nu mai existe, își fac loc mănuși din piele fină, din alte locuri și alte timpuri. Pentru că „sunt din alt film”, sunt o întrerupere binevenită a continuum-ului mai mult decât monoton și anacronic care este astăzi Magazinul Victoria. Peisajul e completat de manechine impasibile, sobre, cu gâtul înfășurat în eșarfe neverosimile, purtând peruci de toate culorile sau pălării care nu au atâta personalitate cât să evoce interbelicul atât de idealizat.

La etaj ajungi pe o scară de marmură a cărei strălucire nu pare să fi lăsat urme. Treci pe lângă un afiș prăfuit cu Turnul Eiffel într-o zi înnorată ca această după-amiază bucureșteană și apoi ajungi în fața altor manechine. Masculine, etalând un frac, de exemplu, sub o privire fără expresie, într-o liniște dubioasă, pentru că nu are nicio legătură cu un centru comercial. Și nici cu trecutul acela îndepărtat, care trimite înnobilator la celebrele „Galeries Lafayette” de la Paris, care i-ar fi servit de model edificiului inițial. Câte un vânzător la fel de neclintit ca manechinele zăresc după ce fac câțiva faci, timid, parcă temându-mă, poate pentru că tăcerea o impune, să nu tulbur adormirea acestor forme pe care nu pare să le caute nimeni.

Și cum le-ar putea căuta? Magazinul Victoria, cândva „cel mai mare magazin universal din țară”, își trăiește fără chef anacronismul. Istoria are inexactitățile ei și când vine vorba de superlative, dar „cel mai mare magazin universal”, eticheta lui din vremuri apuse și din cărți despre București, e o expresie care se repetă în istoria locului, de obicei expediată în câteva paragrafe. Poate că unii nostalgici îl mai vizitează uneori, cu gândul la acele momente din copilărie sau tinerețe când veneau aici, în centrul orașului, să cumpere un palton, o rochie, un ceas sau o lenjerie de pat. Pentru vizitatorul care sunt în această după-amiază nu e deloc clar cine mai vine aici astăzi. Se pare că nimeni. Competiția cu mall-urile e pierdută, se înțelege, dar pierdută e, cel puțin pentru moment, și posibilitatea de a exploata într-un fel sau altul istoria locului, forța trecutului și, evident, posibilitățile reale ale unui spațiu care s-ar putea revigora.

O privire în trecutul lui poate să-ți dea destule idei și poate chiar și mai mult întrebări. De ce nu e Magazinul Victoria de azi o poveste de succes, ci dimpotrivă? Dacă prioritar este obiectivul comercial, de ce nu se adaptează pentru cumpărătorii mileniului III? Sau, invers, dacă mizează pe nostalgie, de ce nu lucrează în acest sens pentru a-și construi o identitate reală și coerentă?

La ieșire, niciunul dintre trecătorii pe care îi întreb nu știe ce e clădirea pe lângă care merg. Nici că împlinește în curând 100 de ani, nici că e o mostră de Art Deco, nici că în epoca interbelică acolo s-au aflat „Galeriile Lafayette”, corespondent autohton al faimosului magazin parizian clădit în 1912, nici că a fost primul magazin universal de mari dimensiuni de la noi. Capitolul fericit din destinul lui s-a uitat repede, odată cu naționalizarea din 1948, care a determinat schimbări mari și căreia i se datorează și structura de astăzi a magazinului, care te întâmpină cu o ceasornicărie și un punct de vânzare „eco smoke”, după care te lasă să descoperi singur și micul atelier de retușuri ascuns în spate, și firmele care vând, de-a valma, haine pentru copii, încălțăminte, marochinărie și bijuterii, fără nicio legătură cu eleganța interbelică la care te-ai puteai gândi.

Evident, la plecare mă însoțește un „De ce?” care nu-mi dă pace. Evident, explicațiile sunt de diferite naturi. Evident, locul merită o soartă mai bună și, în plus, ar putea aduce beneficii de mai multe feluri. Ar avea ce să-i dea Bucureștiului, din a cărui poveste face parte. Și totuși, de ce nu o face? Tristețea manechinelor și încremenirea locului rămân cu mine după ce părăsesc clădirea, având în minte câteva scene din romane interbelice uitate.