E o după-amiază de vineri, când mulți dintre noi parcă își schimbă ritmul și o iau mai încet, iar alții aleargă între sălile de spectacol și alte spații ocupate cu evenimentele din FNT. Fac o vizită la parterul Muzeul Național de Artă al România, rezervat Galeriei de Artă Românească, unde s-a vernisat recent o expoziție despre unul dintre cei mai importanți artiști polonezi din secolul trecut, artist în a cărui lume n-am ajuns decât tangențial, superficial, prin cărți, câteva înregistrări irelevante și alte experiențe mediate.
Cât de des poți vedea în România o expoziție despre Tadeusz Kantor? Întrebare retorică. Cât de des poți auzi un om de teatru din România vorbind despre Tadeusz Kantor? Altă întrebare retorică. Mergând spre muzeu, mi-l amintesc pe George Banu povestind despre Kantor – despre neliniștea lui, despre cruzimea lui, despre forța și nebunia lui, exprimată într-un secol nebun, printr-o artă care naște și azi comentarii. Cedez încă o dată ispitei de a-mi imagina cum or fi arătând ultimele lui spectacole, cele despre care s-a scris cel mai mult, cele care au fascinant și au înspăimântat.
Intru la „Tadeusz Kantor – artist oriunde și oricând” și o vreme am toată expoziția doar pentru mine. E o singurătate necesară, binefăcătoare – nu se aud pași, șușoteli sau blițuri, abia la sfârșit vor mai apărea câțiva vizitatori, români și străini. Concepută pentru acest spațiu al tăcerilor, în capitala unei țări care a cunoscut ororile secolului XX, la fel ca Polonia, expoziția organizată de Institutul Cultural Român în cadrul Sezonului Cultural Româno-Polon 2024-2025 își arată imediat calitățile. Dintre ele, mai întâi se remarcă evitarea exceselor – excesul explicativ, exhaustivitatea de un fel sau altul, demonstrativismul. Caracterul unitar al discursului, fluiditatea lui se observă de cum pășești în acest spațiu în care vă puteți imagina în liniște, până pe 9 martie 2025, lumea și destinul greu al lui Kantor, pictor-scenograf-regizor care a străbătut un timp nemilos și și-a croit un drum doar al lui în cultura polonă și în cea europeană. Binevenită, fără îndoială, fără să fac uz de artificii și alegând calea simplității, vorbind neîncetat despre libertate, valoarea fundamentală strivită în secolul în care artistul polonez s-a luptat cu mai multe dictaturi, expoziția realizată la MNAR în parteneriat cu Institutul Adam Mickiewicz din Varșovia, Muzeul de Artă Contemporană din Cracovia (MOCAK), Cricoteka (Centrul de documentare a artei lui Tadeusz Kantor) și Institutul Polonez din București, este curatoriată de Maria Anna Potocka, directoarea MOCAK. Ea are meritul de a arăta una dintre laturile vitale ale personalității artistului, aceea de luptător pentru libertate, în toate sensurile cuvântului.
În 1947, aflat la Paris, la Notre Dame, Kantor nota, cum citesc în elegantul catalog al expoziției: „Arta înseamnă protest./ Nimeni nu mă va convinge că/ Bisericile Gotice sunt o formă de rugăciune./ Dacă ar fi să folosesc limbajul epocii, aș spune că ele sunt un protest cu adevărat satanic./ Creația care începe la temperatură înaltă/ totdeauna e protestatară./ Din protest se naște și se dezvoltă viața și omul – o ființă/ gânditoare care protestează cu verticalitatea coloanei sale vertebrale/ împotriva naturii…”
Din protest s-a născut și s-a dezvoltat și arta polonezului intrat în istoria teatrului din secolului XX, din povestea căruia se pot vedea câteva secvențe – și imagina nenumărate – în expoziția de la MNAR. Născut la Wielopole și crescut în casa parohială, spațiu care a rămas de-a pururi în pictura lui, în scenografia și în teatrul lui, artistul a cărui viață va curge sub semnul absenței – absența tatălui și cea a absenței par definitorii – este foarte prezent în expoziție. Prin metonimii, desigur, dar ce forță au ele! Umbrela, scrisoarea, spațiul închis, banca dintr-o sală de clasă de altădată, corpul neînsuflețit, ochii veșnic deschiși, obiectele care ascund – ce puternic sugerează ele zbaterea artistului, lupta lui de a surprinde ceea ce nu poate fi surprins. „Lucruri nespuse”, ca să folosesc titlul unei bun volum de memorialistică a lui Azar Nafisi, alcătuiesc expoziția aceasta tăcută, semn al unei zbateri, al unei căutări, al unei treceri curmate brusc, după o repetiție intensă, cum erau toate repetițiile lui Kantor. Semne ale unei căutări, realizate în tehnici diferite, din materiale diferite, în epoci diferite, creațiile aduse la București s-au născut din revoltă și spirit ludic – potrivit mărturiilor existente, la el, inseparabile. Lucruri nespuse, obiecte care ascund – veți găsi mai multe în expoziție. De fapt, le veți găsi peste tot – dincolo de scrisorile pictate, de umbrele ce bântuie pictura și scenografia artistului, de obiectele de recuzită de care ne amintesc câteva fotografii și secvențele filmate din documentarul ce rulează în cadrul expoziției.
De altfel, am siguranța că, atunci când după-amiaza a devenit seară, pe 25 octombrie, cei câțiva oameni care ne-am strâns în sala de proiecție improvizată am trăit o premieră, în sensul propriu al cuvântului: am văzut pentru prima dată înregistrarea unui spectacol al lui Tadeusz Kantor. De fapt, una dintre reprezentațiile cu „Clasa moartă”, jucată special împreună cu Kantor însuși și filmată de Andrzej Wajda. Și am asistat în tăcere, cu ochii la figurile și gesturile stranii proiectate pe pânza albă, la un fel de teatru cum nu a mai făcut nimeni – un teatru ce sfidează formulele, un teatru care nu încape în granițe terminologice, vorbind despre toată cruzimea și neputința condiției umane și despre suferința atroce adusă de regimuri ce urmăresc, cu orice preț, supunerea. E extraordinar că în cadrul expoziției urmează și alte proiecții cu înregistrări de arhivă ale celorlalte capodopere semnate de Kantor în ultimii ani și intrate în legendă: „Wielopole, Wielopole” din 1983 (22 noiembrie), „Să piară artiștii” din 1986 (13 decembrie), „Nu mă voi mai întoarce niciodată” din 1990 (17 ianuarie 2025) și „Astăzi e ziua mea” din 1991 (21 februarie 2025). Și documentarul care însoțește fiecare proiecție e util și relevant, căci simpla imortalizare a unei prezențe este inestimabilă pentru cercetare. O să vedeți acolo un Kantor într-o perpetuă luptă, un creator într-un perpetuu protest, un dominator într-o căutare febrilă, un spirit înfricoșat de deșertăciunea vieții și de limitele omului, dar posedat de forța artei. Poate o să vreți să-i citiți „Scrierile despre teatru”, publicate și la noi acum zece ani de Fundația Culturală Camil Petrescu, în traducerea semnată de Sabra Daici. Eu m-am întors la carte, dar nu înainte de a verifica un pasaj pe care mi-l aminteam vag pe care îl las aici în chip de încheiere și invitație la expoziție.
În volumul „Repetițiile și teatrul reînnoit. Secolul regiei”, conceput și realizat de George Banu, există un text semnat de Chantal Meyer-Plantureaux, intitulat „Kantor, ultimele repetiții”. Eseul ei începe de la Toulouse, în octombrie 1990, când regizorul polonez are repetiții pentru celebrul „Astăzi este aniversarea mea”, repetiții care se vor muta în scurtă vreme la Cracovia, acesta urmând să fie cel din urmă spectacol al lui Kantor. Și se încheie cu o imagine din 10 ianuarie 1991: La Teatrul Garonne din Toulouse, în spectacolul care se intitulează acum Ultima repetiție a spectacolului lui Tadeusz Kantor, scândura din scena finală e purtată ca un sicriu de către cei doi gemeni, de «autoportret» și de unchiul Stasio. Tot ei au fost, cu mai puțin de o lună înainte, cei care au purtat sicriul lui Kantor în micul cimitir din Cracovia”.
Lasă un răspuns