Un anume soi de plete, un anume soi de zburleală, un anume soi de uimire ori de încrâncenare a privirii, un anume soi de pălărie ori de basc, un anume soi de a mustăci mustața, mai către naivitatea cu aură de orgoliu a lui Don Quijote, mai către ofițerime de sfârșit de secol XIX, un anume soi de a purta ochelari ori de a se purta față de aceștia, un anume soi de contextuare cu iepuri, raci, elefanți cu trompa fluturând, stele, cactuși ori flori înflorite-n zâmbet, eventuale aripi și eventuale roți dințate ivite din forma unor gene prelungi. Fiindcă:
„Orice portret pictat cu suflet este portretul artistului, și nu al modelului. Modelul este mai curând un accident, un pretext. Nu el este cel pe care îl relevă pictorul, ci, pe pânza colorată, pictorul se dezvăluie pe sine însuşi. Motivul pentru care nu am să expun tabloul ăsta porneşte din teama că am dezvăluit prin el taina propriului meu suflet.” Știa Oscar Wilde ce știa. Basil Hallward, vreau să zic. Și Antoaneta Ralian.
Și fără îndoială și Romeo Ioan, prezent între 4 și 20 ianuarie pe simezele Muzeului Național al Literaturii Române – sediul din Calea Griviței 64-66 – cu expoziția de acril pe pânză, vernisată de Ziua Culturii Naționale și avându-l drept curator pe criticul de artă și poetul Pavel Șușară. Mențiunea nu e inutilă: Romeo Ioan este unul dintre actorii de forță ai Teatrului Național din Timișoara, dar expune ca artist plastic încă din 1995, cam din vremea când urca deja pe scândură, Pavel Șușară e un la fel de important poet precum critic de artă. Iar întrepătrunderea domeniilor e de ghicit, dar inevitabilă și de bun augur.
Ioan Cristescu, Romeo Ioan și Pavel Șușară
Pânzele expuse la MNLR îl așază pe actorul Romeo Ioan printre colegi exemplari – William Shakespeare, Charlie Chaplin, Woody Allen, Audrey Hepburn, Greta Garbo –, la fel și pe artistul plastic – Pablo Picasso, Salvador Dali, Henri Matisse, Vincent van Gogh –, fără a uita de scriitori tutelari (era să zic model) precum Caragiale, Eminescu ori Mircea Eliade, sau de genii absolute ale omenirii precum Einstein. Portretele lui Romeo Ioan nu sunt însă reproduceri la scara 1/1 de chipuri ale unor personalități, ci, pentru a-l parafraza pe Pavel Șușară, rezultatul unei esențializări care generează concept. Și simbol, aș adăuga, în sensul propoziției lui Gherasim Luca: „Simbolurile au puterea emoțională a actelor și a organelor”. Elemente cheie, la nivelul vizibilului public ori al intimelor sugestii de detaliu, acestea din urmă de multe ori din ordinea ficționalului plauzibil, duc la „portrete” (ghilimele pot fi anulate de puterea de persuasiune a pânzei și/sau de deschiderea din ochii privitorului-martor, desigur) în care abstracțiunea se însoțește grăitor cu un pop-art reiterat, într-o geografie când bizară, când hazlie, când mizând pe simplitatea liniilor, când pe un fel de narativ postmodern.
Astfel, Shakespeare este o continuă pată albă pe hartă, așadar de cercetat, de descoperit fără odihnă, încadrată de pletele dintr-un celebru portret, orientat către o literă W răsturnată, dacă nu cumva o coroană care își așteaptă justa poziționare; John Lennon trăiește în uimirea din celebrii ochelari rotunzi, pentru care cele două lentile par fiecare anexa nepotrivită, dar pișicheră a celeilalte; Sergiu Celibidache e numai baghetă, arcuș și energie vâlvoi; Freud, cum altfel, o maree spermatică spre un ou-chip ispititor, derutant; Marilyn Monroe e combinația periculoasă dintre curbele seducerii, somnolență, nuanțele unui roz candy-girl și pala de vânt a veselelor dezgoliri; roata cu spițe (de car, de velociped?) care aleargă prin cerul de deasupra fotoliului cu contur de profil caragialesc, duce sau aduce vești de la o stea cât un punct (de vedere/al vederii); ochelarii lui Joyce, aproape la fel cu ai lui Lennon, aduc însă către nervul optic un altceva, de-o parte toamnă, de cealaltă primăvară, în contextul unor frunze de trifoi nu neapărat norocoase, în pofida celor patru foi. Și așa mai departe, fiecare își poate juca propriul joc incluzându-se în jocul pânzelor lui Romeo Ioan, care desigur despre el sunt, dar funcționează totodată și ca teză a unui fond comun, cultural și cultivabil, al modelelor, dar și al contramodelelor, adică al realității așa cum e fiindcă, pe de o parte, suntem martori ai istoriei fie și doar pentru că o îndurăm, și, pe de altă parte, fiindcă, o știm bine, așa ni se pare.
Lasă un răspuns