George Banu sau scrisul ca dialog continuu

Acum, când ne aflăm în nefericita situație de a vorbi la trecut despre George Banu, stins din viață pe 21 ianuarie 2023, memoria se activează și scoate la suprafață întâmplări, gânduri, emoții unice. Scrisul ca antidot la uitare, în care criticul de teatru, scriitorul și profesorul emerit George Banu credea cu tărie, este și de data aceasta cel mai puternic. În chip de elogiu, redau aici un text pe care l-am scris în anul 2020 pentru numărul dublu, intitulat „George Banu, contemporanul nostru”, al publicației „Secolul XXI”. Conceput la invitația scriitorului prin cărțile căruia am făcut destule descoperiri despre artele spectacolului, în sensul cel mai liber al expresiei, textul de mai jos pleacă, așa cum și-a dorit creatorul omagiat, de la o imagine vizuală și de la un fragment dintr-o carte cu care eu, autoarea textului, îl asociez. Invitație onorantă, provocare jucăușă, dialog care deschide larg ușile memoriei, precum și pe cele ale imaginației și ale reflecției.

Teatru, mască, joc, tablou, carte, călătorie, mărturisire, noapte, cafenea. Iată câteva dintre cuvintele esențiale de la care pornește, pentru mine, portretul lui George Banu. Ființă a teatrului, ființă a cuvintelor, ființă a mișcării, ființă a nopții, ființă a dialogului, adică a cafenelei, scriitorul George Banu este, din orice unghi l-ai privi, ființă a prieteniei. Cafeneaua pe care Vincent Van Gogh o picta la Arles, în septembrie 1888 – nu „Teresa cafenelei noaptea”, splendida sa lucrare reprodusă și pe coperta ediției românești a volumului „Nocturne” (Nemira, 2013) –, mi se pare o imagine care sugerează seducător, peste timp, universul scriitorului care a ales să trăiască la Paris, univers în care punțile între oameni, idei și imagini joacă un rol esențial.

Și cum să-l surprinzi în câteva cuvinte pe creatorul dialogal George Banu, dacă nu propunând spre lectură un fragment dintr-un dialog în care se simt atâtea ecouri, atâtea și atâtea frământări, cum ne pândesc și în cărțile scriitorului acum sărbătorit? Un dialog celebru, fundamental pentru orice artist.

În continuare,  fragmente din scrisori pe care Vincent Van Gogh i le trimitea fratelui său, Theo, la începutul lui august 1888, când se apuca de lucru la acest tablou, printre altele atât de teatral.

Vincent Van Gogh: „Mi se pare întruna că aș fi un călător care se îndreaptă spre vreun loc și spre vreo destinație”

„… Cât de scurtă e viața și toate într-însa sunt deșertăciuni. Asta nu-i un motiv să disprețuiești pe cei care trăiesc, dimpotrivă.

De aceea credem că e drept și cu cale să prindem dragoste mai degrabă de artiști decât de tablouri. (…) Voi încerca o schimbare în tablourile mele. Să lucrez mai multe chipuri.

La urma urmelor, doar asta mă emoționează până-n adâncul adâncurilor în pictură și îmi dă putință să simt nemărginitul mai mult decât celelalte…”

 „Astăzi voi începe probabil interiorul cafenelei unde stau și eu cu chirie, pe seară, la lumina de gaz aerian.

E ceea ce se cheamă pe aici «o cafenea de noapte» (sunt îndeajuns de multe prin partea locului) care e deschisă toată noaptea. «Vagabonzii de noapte» își pot afla aici adăpost așadar când nu au cu ce să-și plătească un sălaș vremelnic ori când sunt prea beți ca să fie primiți undeva.

Toate aceste lucruri, familia, patria sunt poate mai încântătoare în imaginația unora ca noi, care ne lipsim îndeajuns de lesne de ele decât în realitate. Mi se pare întruna că aș fi un călător care se îndreaptă spre vreun loc și spre vreo destinație.

Când îmi spun că acest vreun loc, că această destinație nu se află nicăieri, mi se pare că gândul meu corespunde în totul dreptei judecăți și adevărului.

Codoșul bordelului când aruncă pe careva pe ușă afară are un pospai de logică, judecă și el bine și are întotdeauna dreptate, știu. Și eu la sfârșitul vieții nu voi avea dreptate. Fie ce-o fi. Voi descoperi atunci că nu numai Artele Frumoase, dar și celelalte nu au fost decât visuri, că n-a fost nicio scofală de capul meu. Dacă suntem atât de fără consistență, cu atât mai bine de noi, neopunându-se nimic putinții de a începe o viață viitoare. De asta la moartea unchiului nostru fața defunctului a fost liniștită, senină și serioasă. Când, se știe, că atât cât a trăit, nici în tinerețe, nici la bătrânețe, n-a fost mai deloc astfel. Foarte adeseori am constatat un efect ca acesta uitându-mă la un mort, parcă spre a-i pune tot felul de întrebări. Și asta e pentru mine, o dovadă, nu cea mai temeinică, a unei vieți dincolo de mormânt.

Și un copil din leagăn, dacă îl privești în tihnă, are nemărginirea în ochi. Într-un cuvânt, nu știu nimic, dar tocmai acest simțământ de a nu ști aseamănă viața reală pe care o trăim acum unei simple călătorii cu trenul. Mergi iute, dar nu deosebești nici un obiect de atât de aproape și mai cu seamă nu zărești locomotiva.

E îndeajuns de curios că unchiul, ca și tatăl nostru, credea în viața viitoare. Fără să mai vorbim despre tatăl nostru, de atâtea ori l-am auzit pe unchiul discutând și aducând dovezi în această privință.

Ah, într-adevăr ei erau mai siguri decât noi și susțineau cu tărie, supărându-se dacă îndrăzneai să cercetezi adânc, cu de-amănuntul.

Viața viitoare a artiștilor prin mijlocirea operei lor mi se pare că nu-i vreo scofală mare. Da, artiștii se continuă, trecându-și din mână în mână torța. Delacroix impresioniștilor etc. Dar asta e totul?

Dacă o bătrână femeie măritată, cu copii, având păreri îndeajuns de mărginite și supuse caznelor din concepția creștină ar ajunge nemuritoare după cum crede ea și asta fără dubiu și eu nu tăgăduiesc așa ceva, de ce niște cai de birjă bolnavi de oftică și bântuiți de nevricale ca Delacroix și ca frații Goncourt, cu idei largi să fie totuși ei mai puțin?

Deoarece s-ar părea că tocmai oamenii cu sufletul cel mai deșert simt că le încolțește această speranță nedefinită.

Ajunge, nu e de nici un folos să ne frământăm capul cu de-astea. Dar, trăind în miezul civilizației, în mijlocul Parisului și printre artele frumoase, de ce nu ne-am păstra acel suflet de femeie bătrână, din moment ce femeile ele însele, în ciuda credinței lor instinctive că așa stau lucrurile, au totuși puterea de a crea și de a lucra? Așadar, medicii nu vor spune că numai Moise, Mahomed, Cristos, Luther, Bunyan și alții au fost nebuni, dar și Frans Hals, Rembrandt, Delacroix și la fel toate femeile bătrâne, cumsecade și mărginite ca mama noastră.

Ah, e serioasă chestiunea. S-ar putea să-i întrebăm pe doctorii aceia: unde ar fi oare de aflat oamenii cu dreaptă judecată?

Oare codoșii bordelurilor or fi având de-a pururi dreptate? Se prea poate. Atunci ce anume să alegem? Din fericire, nu avem de ales.”

În septembrie 1888, de la Arles, Vincent Van Gogh îi scria din nou fratelui său salvator despre o noapte pictată pe pânză, o noapte care nu avea să semene cu nicio alta din istoria lumii și din istoria picturii, o noapte începută cu ceva vreme în urmă. Ființă a nopții și el, pictorul, căruia ziua îi aduce „o limpezime grozavă”, își continuă nesfârșita lui luptă „împotriva neputinței”. Să pictezi un tablou bun și, adăugăm noi acum, să scrii un eseu bun, o carte bună, e la fel de greu ca să găsești un diamant. George Banu o știe foarte bine. Astrele ce sclipesc pe bolta cerească întunecată a acestui pictor frământat sunt, fără îndoială, un fel de diamante despre care nu se poate povesti. „Câte frumuseți ne oferă arta! Iar dacă reții ceea ce ai văzut, nu ești niciodată gol pe dinăuntru, nici cu adevărat solitar, și niciodată singur!”, citim în altă epistolă adresată lui Theo Van Gogh.

Așadar, „niciodată gol pe dinăuntru, nici cu adevărat solitar și niciodată singur”, scriitorul George Banu, pentru care, îndrăznesc să nu mă îndoiesc și să folosesc un clișeu, lumea chiar e și un spectacol, și un tablou în continuă schimbare, știe și are multe de spus despre nopți, stele, tablouri și „diamante”. Înainte de a lăsa să vi-l închipuiți pe Van Gogh, „niciodată singur”, așternând pe hârtie următoarele rânduri, mai fac doar o invitație la lectură. Pline de viață, chiar dacă cel mai adesea impregnate de nostalgie, cărțile lui George Banu vă așteaptă cu o bogăție de nuanțe însuflețite, ca tablourile unui pictor unic. Iar acum, pentru ultima dată în acest mic text, să-l vedem pe Vincent Van Gogh, la Arles, scriind:

„Nu se află mai multe tablouri bune decât diamante”

„Nu m-ar mira dacă ți-ar plăcea Noaptea înstelată și Câmpiile arate, acestea sunt mai tihnite decât celelalte pânze. Dacă lucrul ar merge tot așa, aș avea mai puțină grijă în ceea ce privește banii, căci oamenii s-ar îndrepta mai cu ușurință spre tablourile mele, dacă tehnica ar fi din ce în ce mai armonioasă. Dar acest afurisit de mistral te stingherește tare când e să aplici culorile care să se lege și să se înlănțuie bine între ele cu sentiment, ca o bucată muzicală cântată cu emoție.

Pe această vreme senină mă las dus de avânt și am mai puțin de luptat împotriva neputinței.

(…) Nu e mai ușor, sunt convins, să pictezi un tablou bun decât să găsești un diamant sau un mărgăritar, asta cere suferință și îți pui viața în primejdie ca artist sau ca negustor de tablouri. Din moment ce ai nestemate, nu trebuie să te mai îndoiești de tine însuți și, fără sfială, să ții tabloul la un anumit preț. Până una alta, totuși… dar totuși gândul acesta îmi dă curaj să lucrez, deși firește sufăr că sunt nevoit să cheltuiesc bani. Iar în toiul suferinței mi-a trecut prin cap gândul cu perla și nu m-aș fi mirat să-ți aducă și ție o alinare în răstimpurile de descurajare. Nu se află mai multe tablouri bune decât diamante (…) Am o limpezime grozavă câteodată când natura e atât de frumoasă ca în zilele din urmă – atunci nu mai știu ce e cu mine și tabloul îmi iese de sub degete ca prin vis.”

(Vincent Van Gogh, „Scrisori”, vol. II, traducere de Em. Serghie, Editura Meridiane, București, 1970)