O știm cu toții. Pitorescul ei, care se schimbă odată cu vremurile, atrage de sute de ani. „Tradiționalismul” ei ciudat, balcanismul ei, vitalitatea ei – le simțim pe toate când ieșim la cumpărături și vedem în piață clienți de toate felurile: pensionari, tineri, hipsteri, poate vreo vedetă ce nu se vrea descoperită. Piața Obor rămâne una dintre inimile acestui București obosit și așteaptă o viață nouă, pe care sperăm că o va primi grație unui proiect de reamenajare urbană anunțat.
Până atunci, iată că această emblemă a orașului, despre care au scris o mulțime de istorici, a devenit subiectul unei inițiative altfel. Dacă ajungeți în Veranda Mall, e foarte posibil să dați de o mică expoziție intitulată „Oborul ieri și azi”. Urmărind panourile cu extrase din presa de acum un secol, de exemplu, obținute din arhivele Muzeului Municipiului București, aflați repede că proprietarii acestui „mall de proximitate” care a împlinit cinci ani au dorit să pună la dispoziția tuturor o colecție de povești cu și despre Piața Obor, a cărei viață a început hăt, la 1760, când s-au strâns acolo primele bresle de meșteșugari, mai exact croitori, cavafi boiangii și cizmari.
Și iată colecția: https://verandamall.ro/oborul-ieri-si-azi/. O carte „altfel”, adică o compilație de istorii, istorioare, întâmplări, așa cum le-au imortalizat diverse publicații în diverse perioade și cărți mai mult sau mai puțin cunoscute. O antologie pe care n-o puteți citi decât online, cu gândul la viețile trecute ale locului, la miturile, dar și la necunoscutele acestui spațiu plin de viață, atât de relevant pentru o identitate, atât de ofertant pentru istorici, antropologi, sociologi etc.
Deschizând-o, n-ai cum să nu te gândești la un bazar cu de toate, să nu-ți vină în nări mirosul de mititei, dar și ceva arome de mirodenii, acum de găsit la etaj, în piața nouă. N-ai cum să nu-ți amintești brusc mici secvențe din „La Moși”, bijuteria lui Caragiale de la 1900, când piața era pe cai mari. N-ai cum să nu te lași dus de valul de amestec de șușoteli, strigăte de vânzători, muzici patriotice, ritmuri țigănești și cântece populare. Le știi, le auzi deja. Sau să nu vezi amestecul de nuanțe care face parte din istoria locului și a oamenilor lui: în Obor găsești toate culorile pământului, dominate de galbenul solar vara, când mirosul de mititei e mai aprig.
Din culegerea de istorii care vă așteaptă să o citiți în tihnă, din păcate doar pe un ecran de computer sau de telefon, alegem secvențe ce ilustrează istoria pestriță a locului. Pe unele poate le știți, într-o formă sau alta, pe altele nu. Oricum, ele au propriile lor povești și variante sau, dacă nu, sigur își merită propriile povești, unele dintre ele încă așteptând să fie scrise.
Tablou general
Piața e teritoriul bârfei, al zvonului și al reclamei în gura mare. Istoria ei colorată înseamnă: sărbători religioase, pomeniri ale adormiților, obiceiuri orientale, logodne, cântări, menajerii cu animale exotice, spectacole de circ, etalări de toalete, pălării, dantele, coate, bătături, gogoși, turtă dulce, brânzoaice, salep, halva, sugiuc, „berăriile cu program muzical și artiști comici, care în raport cu timpul căpătau o importanță din ce în ce mai mare, deveneau mai luxoase, artiștii – mai de soiu, iar băuturile și mâncările mai alese”, scria George Potra în „Din Bucureștii de altădată”, citat și aici.
În „Praterul Bucureștilor”, cum e denumită piața într-un articol vechi, se amestecă toate clasele sociale într-un vârtej de istorii care s-au uitat ori, dimpotrivă, au fost mai puternice decât însăși trecerea timpului. Bâlciul și high life-ul coabitează zgomotos, creând un amestec spectaculos. Gură-cască și negustori, servitorime și meșteșugari, cântăreți, fete de măritat, pitici și artiști de circ ca femeia liliac și femeia cu picioare de broască populează un loc care nu are somn. E loc în el și pentru fețe regești, pentru președinți de stat și alți mai-mari dintr-o epocă sau alta. În istoria Pieței Obor mișună vagabonzi, tâlhari, condamnați la spânzurătoare, pe care femeile îi îmbată cu vin ca să le fie moartea mai ușoară.
Mică listă de personaje
Paharnicul Staico/Staiko, condamnat la moarte de domnitorul Brâncoveanu, în 1691, pentru trădare. E spânzurat în piață, după cum e obiceiul, într-o zi aglomerată. „Furcile fură înălțate la Târgul Moșilor. Cu cărțile de grumazi, adică cu sentința atârnată de gât, Paharnicul Staico, călare pe măgar, străbătu podul Târgului de Afară și merse la Târg de-și primi osânda”, scrie în „Gazeta municipală” din 10 iunie 1934.
Pictorul Nicolae Grigorescu, copil fiind, își vinde primele icoane la Obor, în zilele de duminică, cu marfa întinsă pe haina așezată jos, așa cum povestește el însuși.
Poetul Ion Heliade-Rădulescu ține o grădină importantă pentru istoria Bucureștiului. În 1823, undeva în zona pieței își instalează teascul tipografiei la care își va tipări cărțile vreo două decenii. Tot acolo va tipări cu mâna lui, departe de orice ochi indiscret, Proclamația de la 1848.
Piticul de la Moși, „prichindelul cu cap de Shaw”, pe nume Ion Dobrogeanu („Un obstacol stă însă în calea acestui curagios tată. Nu are bani, cu ce să-și cumpere o bicicletă cu ataș. Evident, nu ar trebui mult, dar bunul pitic dela Moși nu-și poate procura fondul de echipare și rezistență. Patronii de barace îl speculează neomenește, iar din vânzarea de cărți poștale nu câștigă nici măcar o hrană substanțială pentru copil”, citim la sfârșitul articolului „Viața trudnică a Piticului dela Moși”, publicat în „Realitatea ilustrată”, într-un număr din 1930).
Regele Carol I descinde, în 1914, într-o vizită la „veselul târg de primăvară”, coborând împreună cu regina Elisabeta dintr-unul dintre primele automobile din București.
Generalul Antonescu inspectează, într-o zi din anul 1940, depozitele de lemne și ateliere de reparații din Piața Obor și dispune măsuri pentru înlăturarea speculanților, constatând „o groaznică delăsare care dezarmează cea mai inflexibilă voință de îndreptare”.
Țăranul, „motorul” ce pune în mișcare o întreagă lume, luptându-se cu vremurile, este, evident, o prezență constantă, cu-adevărat inepuizabilă. „Stomacul imens al Capitalei cere jertfe. (…) Munca nu e rușinoasă pentru nimeni, mai ales pentru acești minusculi țărani, voioși, isteți, neobosiți. Unii dorm prin coșuri mici, adevărate panere oltenești. Alții ajută. Unii, mai fericiți, cocoțați pe grămezi de mărar, își spun basme cu feți frumoși și zâne”, notează amplul reportaj „Reporterul Vagabond”, scris pentru „Realitatea ilustrată” în 1936.
Negustorul bucureștean prinde contur într-un fel deloc surprinzător pentru cititorul de astăzi. Pe 31 ianuarie 1937, în „Gazeta municipală” apare articolul „Negustorul bucureștean”, a cărui concluzie este următoarea: „ Deci, deocamdată situația așa se prezintă: negustorul bucureștean vinde marfă proastă, de proastă calitate și în condiții higienice detestabile. Pentru noi aceasta este o chestiune care se integrează în problemele de urbanism (…) Capitala noastră ar trebui să intre odată în sfera aceasta de grijă pentru ridicarea ei. Negustorul bucureștean e un element prețios în această grijă. Să-l constrângem la rolul lui și să-l supraveghem să-și facă din negoț o nobilă meserie”.
Mitologia locului e de necuprins pentru orice carte, căci familiile și generațiile nu încap în câteva povești. Lista de personaje e infinit mai lungă și de o diversitate amețitoare: de la vestita familie de lăutari Ochialbi, Anton Pann și uriașul Gogea Mitul, la dictatorul Nicolae Ceaușescu și președintele american Richard Nixon.
Mică listă de întâmplări
Nicolae Mavrogheni hotărăște să se înființeze Târgul de Afară, singurul loc de lângă oraș unde se vindeau și se cumpărat obiecte făcute de meșteșugari și produse agro-pastorale.
Grigore Ghica interzice, un secol mai târziu, execuțiile în piața publică, desfășurate mai cu seamă în zilele aglomerate,
Holera decimează populația Bucureștiului când același domnitor e la putere. Într-o bună zi, 12 care de bolnavi de „choleră” se îndreaptă spre spitalul de la Mărcuța, aflăm din ziare. Boala va reveni în zonă, sub diferire forme, mai ales că problemele de igienă sunt o permanență în toată lunga istorie a pieței.
Seceta generează o altă situație dificilă, pe care același Grigore Vodă Ghica trebuie să o rezolve, așa că iată-l, în anul 1827, pornind în procesiune pentru chemarea ploii, împreună cu Mitropolitul Grigorie. Întâmplarea amintită în volum este povestită în „Istoria fondării orașului București” de D. Papazoglu.
Târgul Moșilor devine un fel de Broadway peste un secol. E luminat cu becuri electrice, oamenii vin să facă „fotografii la minut” (chiar dacă, în realitate, durează 15 minute), să vadă Fantoma Albă și pe cowboyul Dobre Voicilă. Spectacolul târgului ia amploare, odată ce apar și cărucioarele-aeroplane: „Cu vremea invențiilor se făcuse și la Moși o inovație. Se construise «aeroplanul», un fel de cărucioare pe patru roți cauciucate, cu câte o mică elice fiecare. Aceste cărucioare-aeroplane, în virtutea învârtirii mecanice, de altfel minunată pentru atunci se ridica, de pe estrada lor, la oarecare înălțime și-ți dădeau impresia că ești în avion, deoarece pluteau în aer și pe atunci era lucru foarte greu să te plimbi cu un aeroplan adevărat!”. Și, desigur, cum scria, cu ceva ani în urmă, autorul anonim al poeziei tipărite în „Moftul” lui I.L. Caragiale din 12 august 1901: „Babele înspăimântate/își fac cruce și se miră/ pe când țigănușiʼn pripă/ mânaʼn buzunar le vâră/ Peste drum figuri de ceară/ lumea grațios poftesc,/ În menagerii de grile/fiarele cumplit răgesc”.
Lasă un răspuns