Bazat pe cazul „La Manada” din 2016, care a scos zeci de mii de oameni în stradă în Spania, spectacolul „Haita” de Jordi Casanovas, prezentat în premieră la Point de Trupa țais, se înscrie într-o linie care capătă din ce în ce mai multă forță în teatru, și anume discutarea unor probleme sociale prin reprezentarea lor pe scenă. Un teatru util, din ce în ce mai util, care pune în discuție traume recente, realitatea socială, imediatul, concretul, cotidianul, devine din ce în ce mai vizibil. N-o să vorbesc acum despre această tendință și consecințele ei pe termen mediu și lung, o să spun doar că „Haita” face chiar un pas în plus și aduce pe scenă, cuvânt cu cuvânt, dinamica din spatele unor întâmplări reale, faptele a cinci bărbați, procesul, verdictul contestat și valul de proteste care a condus la o reformă legislativă istorică privind consimțământul. Este un spectacol de teatru documentar bazat pe transcrierile reale din procesul „La Manada”, de la Pamplona, din 2016, unul dintre cele mai mediatizate cazuri de agresiune sexuală din Spania.
Textul lui Casanovas vorbește despre presiunea colectivă, despre mecanismul „haitei”, despre blocajul victimei, despre feminitate și masculinitate, despre felul cum societatea se raportează la ele. Și aș spune că spectacolul Trupei țais, în regia Cătălinei Baciu, este genul de spectacol educativ, extrem de potrivit pentru a fi jucat în licee, pentru adolescenți, și poate, în zone din țară în care genul acesta de informație ajunge mai rar și unde e nevoie de o modificare reală a mentalității. Tocmai pentru că în România, conform Raportului de monitorizare „Violența Sexuală: Între Stigmă și Justiție”, peste 70 la sută din dosarele de viol sunt închise prin clasare și doar 1 din 5 ajung în instanță. Este, prin urmare, nevoie de astfel de spectacole pentru a naște discuții între generații și între clase sociale. Dar mi s-ar părea mai util și mai interesant ca „Haita” să fie jucat în comunități mici, în orașe mai degrabă izolate teatral, care nu sunt expuse la genul acesta de informație și de stimul cultural.
Spectacolul e construit simplu, într-un spațiu gol, și se bazează pe ritm, interpretare și forța textului, exploatate la maxim. Interesant e că încă din prima scenă, din primul moment, tensiunea este deja sus, iar plasa de energii pe care o creează cei cinci băieți este crispantă, stranie, la limita cu agresiunea: zâmbetele, privirile ironice, atitudinea, șușotelile, hlizeala obraznică, felul cum se susțin unul pe altul, atmosfera aceea de colaborare dintre ei și un anume fel de a sugera că erau îndreptățiți… Cu adevărat valoroasă această legătură invizibilă care se stabilește la vedere între ei, pe scenă, pentru că prinde exact unda aceea de neliniște pe care o creează în jurul unei femei, paralizând-o. Alex Iezdimir, Andrei Mărcuță, Șerban Melnic, Ștefan-Alexandru Iancu și Voicu Aaniței nu reproduc doar replicile din text, replicile de la proces, ci reușesc să prindă exact vibrația aceea a masculinității toxice, paralizante, care se activează în grup și care poate rămâne la fel de neliniștitoare și într-o sală de tribunal.
Spectacolul se deschide cu un moment deja tensionant, atunci când o fată intră crispată, rușinată, traversează scena și se așază pe un scaun, urmărită de privirile și zâmbetele obraznic-aluzive, obraznic-lascive a cinci bărbați. Regizoarea Cătălina Baciu comprimă în această scenă de început sunete în întuneric, care trimit la violul care s-a petrecut, și începutul procesului. O fată a trecut prin trauma unui viol în grup și trebuie să demonstreze acest lucru în instanță. Într-o măsură mult mai mare decât cei cinci bărbați, ea este chestionată și obligată să-și exhibe intimitatea, să se justifice, să explice. Și să suporte rușinea! Denisse Moise, în varianta văzută de mine, surprinde nu doar fragilitatea și trauma fetei care a plecat de la o „mega-petrecere de San Fermín”, din centrul vechi din Pamplona, cu cinci băieți, fără să-și dea seama în ce va fi târâtă, ci și singurătatea în care se închide. Și nuanțele acelea în care se amestecă rușinea, timiditatea, sinceritatea, o forță care o face să meargă mai departe; surprinde tot acel gol care se deschide în ea și pe care se străduiește să-l umple cu o viață „normală”. Și surprinde și nesiguranța pe care ți-o dă chiar statutul de femeie, într-o lume a bărbaților. Iar jocul de ping-pong al declarațiilor dintre ea și grupul de băieți e bine dozat, păstrează tensiunea, reconstituie pe deplin jocul acela psihologic în plasa căruia a căzut ea, devenindu-le victimă.
Rolurile se schimbă, pe parcursul montării, cei cinci devin la un moment dat diverse versiuni ale avocatului apărării, adresându-i fetei o rafală de întrebări incomode, indiscrete, ele însele pe alocuri abuzive, piesa propunându-și să surprindă și această realitate socială în care femeia e nevoită să explice mai mult, să justifice mai mult, să se expună mai mult. Apoi, rolurile se schimbă din nou, iar ea trece în rolul Procuroarei care punctează limpede și țintește exact acele probleme care au făcut ca acest caz să schimbe legea în Spania.
Spectacolul chestionează felul cum presiunea colectivă normalizează agresiunea, cum responsabilitatea individuală, în cadrul unui grup, se diluează și vorbește explicit despre traumă, șoc și rușine; despre abuz, despre neputință, despre acceptare. Și surprinde felul în care societatea a normalizat în timp această rușine. Pe parcursul întregului spectacol, rușinea o simte doar ea… Băieții se simt nedreptățiți și nu cred că au comis niciun delict. Ei consideră întregul episod drept normalitate… Întrebarea rămâne: De ce?!
Pe 26 aprilie 2018, judecătorii au făcut publică sentința, care i-a condamnat pe cei cinci acuzați la nouă ani de închisoare pentru abuz sexual, absolvindu-i totodată de acuzația de agresiune sexuală. În urma acestui caz, care a zguduit Spania, pe 8 decembrie 2018, Comisia de experți a propus eliminarea din Codul Penal a termenului „abuz”. Toate infracțiunile împotriva libertății sexuale vor trebui considerate agresiune sau viol.
„Haita” de Jordi Casanovas
Traducere: Ioana Anghel
Regie: Cătălina Baciu
Scenografie: Diana Nistor
Distribuție: Irina Sibef / Denisse Moise, Alex Iezdimir, Andrei Mărcuță, Șerban Melnic, Ștefan-Alexandru Iancu, Voicu Aaniței
Sound design: Niko Becker
Lighting design: Emanuel Floriș
Video design: Norbert Boda
Social Media: Ștefania Kiss
Graphic design: Robert Farkas
Project management: Nicole Drog
Project assistant: Eduard Drog
Proiect realizat de Asociația țais și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național
Lasă un răspuns