Era septembrie, ca și acum, când tânărul Antoni Libera scria ultimele rânduri din cartea care l-a consacrat, romanul său de debut și singurul său roman, cartea a cucerit lumea din prima, câștigând premii importante, fiind nominalizat la Literary Dublin Award și fiind tradus în numeroase limbi. Era septembrie și, conform unui ritm cunoscut al începuturilor, cu ritualurile și cutumele lui, sigur niște elevi începeau școala. Era septembrie când un tânăr din Varșovia, mistuit de o poveste care lăsase urme pentru toată viața, încheia un roman, primul și ultimul său roman de până acum, legat cu o rețea de fire fragile de istoria mare și istoria mică, de o societate opresivă, de o lume care privește impasibilă existențele strivite din Polonia comunistă. Era 10 septembrie 1983, elevii începeau școala într-o țară privată de libertate, iar romancierul își încheia astfel cartea: „Arunc această lucrare în lume ca pe o scrisoare într-o sticlă plutind pe apele oceanului. Poate o vei găsi undeva, poate o vei pescui și-mi vei da un semn, steaua mea polară, Vărsătorule, Victoire!”
Cine va citi Madame de Antoni Libera, tradus în limba română la aproape treizeci de ani de la apariția sa, va înțelege cui i se adresează aceste cuvinte care anunță salvarea poveștii. Dacă suntem fideli spiritului cărții, care nu i-a spulberat misterul, în ciuda unor elucidări, înțelegem că Victoire trebuie să-și păstreze farmecul, contradicțiile, intangibilitatea. Romancierului i-a reușit de minune un personaj pe care noi, cititorii, încercăm să ni-l imaginăm și la o vreme după ce am terminat de citit acest roman ca o scrisoare care salvează o poveste de dragoste și de autodescoperire și, în aceleași timp, îl salvează pe autorul ei de la o foarte plauzibilă prăbușire în propria poveste.
Nu doar un personaj ce rezistă trecerii timpului și interpretărilor i-a reușit lui Antoni Libera. I-au reușit un roman care, cum bine s-a remarcat în generoasa lui receptare din Polonia și din străinătate, nu e „doar” o poveste de dragoste – e și bildungsroman, e și thriller, e și roman politic. Citit astăzi, când librăriile îți oferă aproape tot, Madame e, pur și simplu, o carte foarte bună, care rămâne cu tine, cititorul, destulă vreme după ce ai citit ultimele rânduri – te înduioșează, te amuză, te întristează, te intrigă, te provoacă. Nu să răspunzi la întrebări, ci mai ales să-ți imaginezi, pe fundalul oferit de Varșovia ambivalentă a cenușiilor ani ’60 – foarte strict controlată politic și, evident, cu atât mai fascinată de valori occidentale, visând la o libertate interzisă încă din școală copiilor și tinerilor, pe care regimul îi pregătește pentru un viitor măreț în slujba patriei hotărâte să meargă mai departe pe drumul totalitarismului.
Când începea povestea din Madame, creație din șapte capitole, cum lumea însăși e o creație făcută în șapte zile, cum amintește la sfârșit autorul, Czesław Miłosz deja scrisese Gândirea captivă, carte fundamentală, tradusă la noi tot de Constantin Geambașu, și deja explicase „intensitatea groazei de atunci” și „entuzaismul ideologic” al tinerilor seduși de marxism, care prind glas și în roman. Amintindu-și peste câteva decenii, în 1996, sinistra epocă și propria carte, care îl consacrase, contribuind semnificativ la câștigarea Nobelului pentru literatură, Czesław Miłosz puncta într-o prefață pentru o nouă ediție a volumului: „Era un tăvălug care strivea totul în cale, făcându-i pe locuitorii țării strivite să capete o fire fatalistă. Gândirea captivă poate fi definită ca încercare a eliberării de fatalism”.
Când prindea contur fascinația pentru tânăra, glaciala Madame, care predă franceză la un liceu din Varșovia, vântul fatalismului bătea cu putere prin unitățile școlare ale Poloniei, unde mai nimeni nu scăpa de evenimente obligatorii precum Festivalul Anual al Corurilor și Formațiilor Vocale Școlare, de exemplu, și unde, în lipsa unei interpretări corecte din punct de vedere ideologic, Shakespeare pus în scenă de un elev poate fi un pericol. Iată materia și atmosfera primelor capitole din Madame. Fin și ironic, umorul din primele capitole te prinde imediat în mrejele lui. E un umor de ținută, ca toate celelalte aspecte ale unei construcții romanești la care un cronicar străin remarca pe bună dreptate „absența vicleniei”.
Romancierul nu apelează la artificii și trucuri de scriere și această absență este hotărâtoare pentru cartea lui cu multiple calități: spune o poveste bună, nuanțată, bogată și lipsită de previzibil, construită în jurul unui personaj puternic, protagonist al unui destin ale cărui fire se leagă într-o urzeală complicată. Istoria mică e înghițită de istoria mare, bineînțeles, dar fiecare istorie mică e altfel – istoria îndrăgostitului, istoria lui Madame/ La Belle Victoire, istoria intelectualului polonez și a creatorului distrus de sistem etc. Hotărât să descopere ce se află dincolo de femeia inabordabilă care predă franceză, îndrăgostitul pornește pe urmele ei și încearcă să descifreze ce se află dincolo de prezența ei care îi aprinde neîncetat imaginația. Hotărâtă să supraviețuiască și să-și urmeze propria biografie și aspirația secretă, Madame pornește, la rândul lui, spre o lume în care își caută salvarea și împlinirea: Franța. Fiecare dintre ei face, în felul propriu, școala vieții – o școală aspră, dar indispensabilă, de mare duritate, dar și de un farmec nebun. Fără îndoială că romanul lui Libera este și un roman despre maturizare, despre chinuitoarea devenire, cu iluziile și deziluziile ei, cuprinsă între adolescență și mezzo del cammin, o devenire care înseamnă și descoperirea puterii miraculoase a artei, și conștientizarea limitării ființei umane, și poate în primul rând un idealism emoționant și o curiozitate fără margini. „Treaba romancierului nu este să se străduiască să povestească evenimente mărețe, ci să le facă pe cele mărunte să pară interesante”, scria Schopenhauer, citat de romancier în motto.
Una dintre secvențele aparent mărunte, dar memorabile ale romanului ne poartă la Gdańsk, unde se află astăzi casa memorială Arthur Schopenhauer. Căluzit de Jarek, protagonistul vede în orașul vechi „un fel de semiînchisoare: centru de reeducare”. Iar Jarek punctează laconic: „Ce gust rafinat are puterea noastră, nu-i așa?” Un spirit schopenhauerian plutește peste dureroasa călătorie spre maturitate a eroului nostru de optsprezece ani – ceva strivește ființa umană și o face o jucărie fragilă, la cheremul destinului. Există ceva profund schopenhauerian în Madame, dar dincolo de suferință și inexorabil romancierul întrevede și arată și întreaga superbie a adolescenței și a vieții înseși, iar acesta este alt merit al romancierului, al cărui ochi ironic, dar îngăduitor reperează o mulțime de detalii. Exigenta, dureroasă școală a vieții face, de fapt, obiectul întregului roman – al scrisorii din sticla aruncată în mare, care spune mai departe povestea. Iar școala aceasta este și despre salvarea prin cărți – poveste pe care Antoni Libera o scrie excepțional, cu inteligență, duioșie și nostalgie, dar cu totul și cu totul altfel decât o va scrie, la câțiva ani după apariția romanului Madame, și Azar Nafisi în Citind Lolita în Teheran, tot o reușită de forță despre libertate și puterea cărților de a duce spre ea.
În plină și nemiloasă opresiune, aspirația către libertate nu mai este o opțiune, ci devine singura posibitate de a supraviețui. Cărțile, arta în general, fac viața în captivitate mai suportabilă și la Varșovia, unde fiecare se ascunde de fiecare, căutându-și supraviețuirea sau, după caz, ascensiunea pe scara socială. Să vezi în Varșovia comunistă, la o instituție ce promovează cultura franceză, o proiecție cu Un bărbat și o femeie, filmul lui Claude Lelouche din 1966, înseamnă enorm în parcursul chinuitor, dar constructiv al tânărului aflat în căutarea împlinirii prin iubire, de fapt, o căutare a propriei libertăți. Simplitatea pe care cineastul francez are curajul să o mizeze, limpezimea poveștii pe care o spune pe marele ecran, în răspăr cu spiritul sofisticat al epocii, îi prilejuiesc lui Antoni Libera pagini cu-adevărat reușite. La urma urmei, libertatea e posibilă prin eliberare, iar viața are înteietate și, așa cum romanul lui o demonstrează, are și armele ei secrete, nu puține.
Un bărbat și o femeie, da, dar nicidecum aceeași poveste. Madame o ilustrează așa cum reușește literatura bună, pe care o poate scrie, iată, un om de teatru, prin singurul roman pe care l-a publicat vreodată și cu care a cucerit lumea. Dincolo de școală, e ceva ce școala nu îți poate da, ceva indispensabil pentru a scrie un roman, ceva ce Antoni Libera are din plin.
Antoni Libera, „Madame”, traducere din limba polonă de Constantin Geambașu, Colecția Byblos, Curtea Veche, 2026
Lasă un răspuns