E foarte probabil să nu știți mai nimic despre Saint-Nazaire, odinioară un sat în estuarul Loarei, poate să nici nu fi auzit despre el. E însă la fel de probabil ca el să înceapă să vă intereseze în urma unei întâmplări, a unei imagini, a unei întâlniri. Vorbesc despre întâlnirea cu o carte ce aștepta de o vreme câteva ore din timpul meu, o carte ce a rămas cu mine după acele câteva ore, deși, poate privită „obiectiv”, e greu de scos în față în rafturile librăriilor noastre, foarte preocupate de ficțiunea „de vară”.
Contează mult, evident, și când are loc întâlnirea. În cazul meu, s-a întâmplat exact când „recomandările de lectură” abundă, când se caută „cărțile verii”, când cititorii de ocazie cumpără „ceva bun” pentru la plajă. S-a întâmplat exact în zilele după ce am terminat de citit două romane bune, la fel de mici ca dimensiuni, ce pun sub lupă moartea – moartea dorită și moartea inevitabilă, să zicem – și, inerent, însăși existența, unul scris de un scriitor francofon aflat la început de drum, altul – de un scriitor englez celebru, aflat, după propriile spuse, la capăt de drum: „Memorial la Veneția” de Khalid Lyamlahy, tradus de Alexandra Ionel pentru Casa Cărții de Știință, și „Plecare, plecări” de Julian Barnes, publicat la Nemira în traducerea semnată de Radu Paraschivescu.
Eram, deci, după două ficțiuni deloc escapiste, deloc „lights”, deloc „de vacanță”. Și atunci mi-am zis să mă întorc la Patrick Deville, un prozator pe care l-am descoperit citind „Ciuma și holera” cu ani înainte ca autorul să fie tradus la noi, cu mai multe titluri, de Editura Casa Cărții de Știință din Cluj. Îi citisem și alte cărți, unele traduse în ultimii ani în colecția „Traducem lumea”, căreia cititorii de la noi îi datorează accesul la importanți autori de ficțiune și nu doar de ficțiune.
Există, desigur, o mulțime de scriitori experimentați, care nu coboară sub așteptările cititorului. Exista, desigur, improbabilitatea ca acest francez taciturn, care a cutreierat lumea, oprindu-se arareori într-un loc pentru mai multă vreme, care a încercat mai multe drumuri și în proză, plecând și revenind, rămânând la „romanul fără ficțiune”, pe care un comentator din presa franceza susținea la un moment dat – înșelându-se – că Patrick Deville însuși l-a inventat, să se situeze, să spunem așa, sub propriul lui nivel. Există, de asemenea, reacția mea inversă la presiunea pieței, care te îndeamnă insistent să citești „neapărat” una sau alte din noutăți, multe din ele oarecare. Pe scurt, toate drumurile au dus într-un moment la „Saint-Nazaire”, tradus anul trecut de Renata Georgescu și Liliana Șomfălean, „roman fără ficțiune”, cum a notat autorul sub titlu, atrăgându-ne din nou atenția asupra posibilităților romanului și asupra propriei lecturi.
Iar „Saint-Nazaire” s-a alăturat imediat acelor cărți care, de multe ori așezate la umbra „marilor” cărți, nu impresionează, concret, prin nimic, nu construiesc, concret, nimic, nu spun vreo poveste specială, de un fel sau altul, nu stârnesc vreo emoție nemaiîncercată sau nu accesează vreo dimensiune greu tangibilă a cititorului, dar care, totuși, au o forță remarcabilă în toată fragilitatea lor, în toată futilitatea lor, lăsând să se vadă infinite experiențe dincolo de scrierea ei. Evident, după ce ai citit „Ciuma și holera”, „Taba-taba” sau „Samsara”, ca să citez numai acele titluri din Ciclul „Abracadabra” traduse în română, ai putea crede că „Saint-Nazaire” nu mai are ce să-ți arate. Dar iată că nu o lași din mână – ești acolo, vezi pacheboturile intrând și ieșind, vezi viermuiala de pe vase și naufragiile consemnate de istorie, vezi forța unui spațiu magnetic, deși neturistic, cu o istorie deloc seducătoare, și totuși de forță, vezi spiritele contemplative oprindu-se o vreme, iar pe cele gregare mai degrabă nedumerite în fața unui loc aproape de Atlantic, în care apele fac legea și cam atât.
„Pentru mine nu există spectacol mai grozav decât ceea ce vezi de pe o terasă sau un balcon bine plasat deasupra unui port. Privirea cuprinde în același timp ceea ce e omenesc și neomenesc”, nota Paul Valéry, citat de Patrick Deville, într-o conferință susținută la Paris în 1934. Și acestei convingeri i se subordonează cartea confesivă a scriitorului care locuiește și azi la Saint-Nazaire, unde a pornit cu ani în urmă în splendida aventură intitulată Maison des écrivains étrangers et des traducteurs, pe care el însuși a condus-o, punând-o pe o hartă specială a creației contemporane. „În porturi viața seamănă mai mult cu un roman”, declară autorul chiar de la primele pagini, evident trimițându-ne cu gândul la mai multe zone din istoria literaturii care susțin același lucru. Nu e vreo noutate, nu doar de la Panait Istrati știm, ci de la scriitori care l-au precedat cu mult, portul are o putere doar a lui și e sinonim cu spectacolul lumii.
„Mai bine de patruzeci de ani, am încercat în zadar să ajung în toate colțurile planetei”, notează Patrick Deville în capitolul – sau, pur și simplu, textul – intitulat „scriitori la bord”, „să citesc tot ce se putea citi, toate literaturile, să văd lumea ca să scriu fragmente din istoria ei, începând din 1860 până în zilele noastre. Când aud numele unui oraș în care nu am fost, căruia nu-i cunosc sunetele, mirosurile, străzile, parcă mi-ar înfige cineva un pumnal”. În realitate, infinit, spectacolul lumii, spectacolul suprem, rămâne numai pe alocuri accesibil finitei și fragilei ființe umane. Și, din tot și toate, scriitorul alege Saint-Nazaire, pus pe hartă în anul 1860.
Inutil și perdant ar fi să redăm aici episoade din istoria acestui spațiu de trecere, de sfârșit și de început, de contemplație și prefacere, spațiu anonim în care s-au oprit să respire spirite celebre, de ieri și de azi. Punct de întâlnire, loc al reflecției, se subînțelege, dar mai ales al deciziei personale, Saint-Nazaire este o permanență rezultată din continuă mișcare, un dialog între mai multe voci. Infinit mai mult decât o gară transatlantică devenită teatru și un muzeu al pacheboturilor amenajat în baza de submarine, un spațiu bun pentru literatură, este o poveste care se scrie mai departe, o poveste despre pace și războaie, cu biblioteci din pacheboturi care își așteaptă cititorii, cum ar fi cea de pe Queen Mary 2 – „păstrătorul eleganței și al nostalgiei liner-elor, trebuia să fie bibliofilă” –, cu bistroul La Marine din Le Petit Marroc și o mulțime de fantasme.
Născut într-adevăr în Al Doilea Război Mondial, orașul elogiat în acest „roman fără ficțiune” în care, mărturisindu-și o eternă reîntoarcere, autorul își declară eterna dragoste, se preface și într-o fantasmă livrescă, căpătând un contur la infinit prelungibil și inseparabil de biblioteci – reale și imaginare. Oricum, lucrurile se amestecă, fragmentul și fragmentarul sunt la putere, figuri celebre, pe care nu le-am cunoscut niciodată decât prin cărți, precum Stendhal sau Camus, sau care fac parte din secolul nostru, precum poloneza Olga Tokarczuk, întoarsă la Saint-Nazaire în 2019, la scurtă vreme după câștigarea Nobelului pentru Literatură, se arată în acest discurs ca un palimpsest de bun-gust, care nu vrea să demonstreze nimic, ci doar să depună o mărturie.
În martie 2024, scriind ultimele rânduri din cartea sa în locul acesta nodal din biografia personală, Patrick Deville scrie despre o eliberare și o cale descoperită – nicidecum despre o destinație, ci despre un drum al prefacerilor ce aduc permanență. Iată ce puteți citiți departe de lumea dezlănțuită, câteva ore, și apoi poate o să vreți să mergeți la Saint-Nazaire. Despre marile cărți ale autorului, altă dată. Dar un lucru e limpede: sunt lecturi obligatorii.
Patrick Deville, „Saint-Nazaire”, traducere de Renata Georgescu și Liliana Șomfălean, Colecția „Traducem lumea”, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2025
Lasă un răspuns