Ce poate fi mai seducător, dar și mai solicitant pentru un scriitor decât să construiască, într-un fel sau altul, biografia unei personalități? Transformată în personaj, aceasta ajunge la cititor grație unei munci cu multe fețete. În cazurile fericite, romanul biografic, biografia romanțată sau ce alte variațiuni pe această temă se mai găsesc în librării implică un anumit simț al răspunderii. Indispensabil, aș zice, pentru un scriitor/biograf care vrea să le confere o viață credibilă unor figuri ca Nicolae Steinhardt, I.L. Caragiale, Urmuz, Nichita Stănescu, Marin Preda, ca să citez doar câteva dintre personalitățile abordate în colecția de biografii romanțate inițiată acum câțiva ani de Editura Polirom.
Condiție a reușitei, responsabilitatea pe care o implică reconstruirea din multiple surse a unei personalități, cu mijloacele literaturii, conduce, de cele mai multe ori, spre un drum bun. Odată găsit, drumul bun, de obicei cu elementele lui de surpriză, îl ghidează pe autor spre acele zone pe care le consideră relevante. O confirmă și cea mai recentă carte a Alinei Nelega, binevenită în cadrul colecției amintite și într-un mediu cultural aparent interesat, cel puțin pentru moment, de biografii.
Biografii ar merita o mulțime de artiști ale căror nume flutură pe buzele tuturor, dar despre care s-a scris puțin și foarte puțin. Redescoperirile periodice sunt, cum știm, necesare. Biografii ar merita și creatori importanți dintr-un domeniu sau altul, ale căror nume s-au pierdut în timp, intrate într-o uitare nedreaptă. Printre ei și Marioara Voiculescu, eroina cărții scrise de Alina Nelega la scurtă vreme după ce a publicat romanul „Un nor în formă de cămilă”. Cine mai știe astăzi, în afară de câțiva oameni de teatru în general trecuți de jumătatea vieții, ce înseamnă acest nume? De ce a rămas în istorie această actriță admisă la Conservatorul de Artă Dramatică la paisprezece ani, cu dispensă? Cum ne-o putem închipui astăzi pe artista care, traversând epoci atât de diferite într-un timp atât de scurt, într-o lume a compromisului, a refuzat compromisul, transformându-se încă din timpul vieții într-o legendă al cărei nume nu e chiar recomandat să-l rostești?
Iată că, pe lângă biografii recent traduse ale lui Chanel, Mussollini, Stalin sau Simone de Beauvoir, în librării găsiți acum acest roman biografic ce are în prim-plan o artistă cu nume mult mai puțin sonor decât Maria Tănase sau Hortensia Papadat-Bengescu, și ele redescoperite în colecția amintită. Ființă nuanțată, așa cum și-o închipuie autoarea, creatoare de teatru autentică, punându-se tot timpul sub semnul întrebării, Marioara Voiculescu împarte aceleași vremuri nefericite cu Aristizza Romanescu, profesoara ei, Dina Cocea, Lucia Sturdza-Bulandra, Marioara Ventura, Elvira Popescu (pe care o vizitează la Paris în plin stalinism, cum reiese din raportul de Securitate integrat în ultima parte a cărții). Nu împarte însă și aceeași soartă.
Soarta, cum știm, e o necunoscută. E scrisă în stele, cum zicea ironic și autoironic un personaj celebru, care ar merita, și el, redescoperit, e scrisă în noi și e dincolo de noi, câtă vreme omul e „supt vremi”. „Supt vremi” e și destinul acestei actrițe livrate nouă, cititorilor, nu ca figură de muzeu, ci ca ființă vie, căreia nimic din ce e omenesc nu-i e străin. Aceasta este și marele pariu câștigat de autoare: să însuflețească, să-i confere autenticitate și credibilitate unei figuri din muzeul de ceară al istoriei teatrului românesc. Consistent și coerent, personajul care devine Marioara Voiculescu este imaginat într-o evoluție, concepută în zece capitole ce urmăresc o cronologie. De la 1904 până la ultimul capitol, „1976. Exitus”, o însoțim pe Marioara în suișurile și coborâșurile vieții ei – de la frumusețea și strălucirea din Les Années Folles la singurătatea, declinul și privațiunile din ultimii ani de viață, trăiți sub zodia dictaturii ceaușiste de rebela care, deși nu mai e deloc tânără, e tot rebelă.
Ceea ce nu se poate spune nicidecum despre destule dintre actrițele alături de care Marioara Voiculescu a cucerit publicul – în anii interbelici, deloc atât de ideali pe cât îi idealizăm noi, și apoi în Al Doilea Război Mondial, după care nimic nu mai poate fi la fel. „Pentru mine, valoarea vieții constă în a nu abdica de la propria natură”, mărturisea Alina Nelega într-un interviu și cuvintele ei rezonează straniu cu parcursul eroinei din această docuficțiune. E foarte posibil ca și pentru actrița care, refuzând compromisul cu dictatura și, în primul rând cu ea însăși, și-a încheiat cariera mult mai devreme decât ar fi fost cazul, valoarea vieții să fi constat în a nu abdica de la propria natură. Plauzibilă din felul în care o construiește scriitoarea, ipoteza prinde contur și umple, discret, o filă din istoria rezistenței, inclusiv a rezistenței în sensul ei postcomunist.
Evident, necesară, dar nu suficientă, documentarea pe care se sprijină creația sigur i-a prilejuit autoarei incursiuni plin de farmec în istoria teatrului românesc, din care mai e mult de cercetat, și în istoria unui secol care a cunoscut toate atrocitățile, dar și multe momente extraordinare în artă. Deloc plictisitor și deloc simplu, de exemplu, să ne-o arate pe Marioara la o cină la Frescati, petrecută în anul 1910, „anul în care și-a pus cea mai mare dorință a vieții, în toamna aia când, cu respirația tăiată, ascunsă sub un văl gros ca de văduvă, să nu-i observe nimeni emoțiile, a văzut-o la Lyric, pentru prima oară, pe Sarah Bernhardt”. Sau să ne invite să ne-o imaginăm la repetiții și, deopotrivă, în deplină singurătate, în compania propriilor gânduri, care pun întrebări încontinuu. Sau să ne dezvăluie ce relatează, în urma unei vizite la domiciliul actriței, sursa „Marcu Ion” în nota informativă din 23 iulie 1960 din „Dosarul Melania”: „În general urmărește toată mișcarea artistică teatrală, asistă aproape le toate spectacolele. N-au satisfăcut-o aceste spectacole decât foarte rar. Pe actori îi împarte în două categorii: cei dinainte de 1944 și cei de după 1944. Deși elemente bune, unii dintre ei, actori creiați (sic) după 1944, nu sunt bine pregătiți de către profesori și prost îndrumați de către regizori. Toți aproape, uzează de o manieră simplistă, care fac, ca, conținutul de idei al pieselor să nu fie servit și valoarea artistică să fie la un nivel submediocru. Mărturisește că, deși de obicei la spectacole stă în primele rânduri, nu poate înțelege ce debitează acești actori, nici măcar 50% din text. În această stare se reflectează o greșită și prostă educație artistică, primită în conservator”.
Fără arta de a povesti a autoarei, fără subtilitatea ei, fără ușurința ei de a pătrunde în zone incomode ale ființei umane, dincolo de suprafețe și de cuvinte, documentarea, cu tot farmecul ei, nu ar fi dus prea departe. Dar, grație unei creatoare căreia, din fericire, nu îi plac formulele fixe, care știe potențialul zonelor dintre genuri, „Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc” ilustrează întâlnirea fericită dintre istorie și ficțiune. Și, de asemenea, faptul că mult clamata nevoie de redescoperiri poate da rezultate foarte bune, nerămânând doar un clișeu din limba de lemn îndrăgită în prezent.
Lasă un răspuns