Nu sunt nicicum un superstiţios. Nu mă interesează dacă e zi de 13, de 13 răsturnat, dacă e multiplu sau sumă de 13. Dacă-mi taie vreo mâţă calea, plec după ea s-o mângâi şi să-i simt blana explodând de-atâta electrostatism, iar horoscopul mă amuză doar în rarele weekenduri de dolce farniente când îl povesteşte Alina Bădic (fiindcă oricum nu contează în ce zodie o prinzi, doar „e-o lume minunată”, cea mai bună dintre cele posibile… mă rog). Cu găleata goală / plină oricum nu-ţi mai iese nimeni înainte (nici măcar prin ani electorali) şi dacă nu te-ntorci din drum când ţi-ai uitat ceva card pe-acasă înseamnă că pe bune eşti masochist de-a binelea şi chiar ţi-o cauţi. Nu ţin să pornesc (unde? de unde?) cu dreptul şi nici n-am priceput vreodată de ce trebuie ţinută fuculiţa-n stânga. E drept, mă uit un pic pe geam de fiecare 6 martie care, zic „specialiştii”, ar fi Baba mea (din cele 9 cojoace ale Dochiei care etc. etc). Dată antipatică, dacă mă gândesc la mizeria semnată Petru Groza; ar mai drege busuiocul premiera de-acum 170 de ani a Traviatei, deşi ftizia Violettei numai loz câştigător nu dă semne să fie. Totuşi, nu mă pot opri să nu arunc o privire pe-afară de fiecare 6 martie, Baba mea. Anul ăsta, privirea am aruncat-o înăuntru, fiindcă tocmai încheiam preumblările de câteva luni prin ţara Galei UNITER. Aşa s-au nimerit şi baba, şi treaba.
Acum, lucrurile dincolo de geam stăteau cam aşa: un pic de soare, un pic de nor, mai mulţi nori, ceva pârâit de ploaie şi vâjâit de vântoase, babă cu năbădăi, şase nu şase şase (şanse doar la table – pentru cunoscători), nu şi pe tabla acoperişului, altfel impertur-babilă (aceasta din urmă). Ca-n I can’t stand the rain (cu Eruption, totuşi, deşi Tina Turner…): „I can’t stand the rain, against my window bringing back sweet memories”. Sweet… wormwood… Ca baba mea din a şasea zi a lui martie. Aia de cu nouă zile înaintea Idelor lui Marte… Şi să mai zici ceva de superstiţii.
Oricum, a fost atât de frumos, atât de frumos, vorba Adei Milea. Să vezi teatru de mai peste totul carpato-danubiano-pontic, bună parte rânduindu-se câte două, câte două trebăluiri memorabile pe-ntinsul scândurii. Mai întâi clasicii în viaţă. Andrei Şerban, la teatrele maghiare de la Timişoara şi Cluj, cu Doctorul (foto) şi, respectiv, Oedipus, polemici în câmp contemporan, mărturie, de la Cluj la Timişoara, că destinele „lacustre” sunt cam aceleaşi pe-a treia planetă de la Soare şi e-n ordinea firescului reacţia „Tresar din somn şi mi se pare că n-am tras podul de la mal”. Până la urmă, între spitalul american şi sistemul electoral de la Sofocle la Robert Icke nu-i cine ştie ce diferenţă (şi, vorba aceea, „eu am anii, tu ai banii, suntem ca americanii” – păi, n-aveau ele dreptate, Anca, Sorana, Irina şi Anemona?). Doar ştim că Furiile au buletin de Infern, ar răspunde Silviu Purcărete de la Naţionalul ieşan, în Antonin Artaud. Familia Cenci, unul personalizat, dar cu vocaţie pandemică. De la celălalt capăt, cel al imperiului nădejdii, tot Purcărete, dar pe scena Teatrului Radu Stanca din Sibiu, oferă o perspectivă care caută abisalul în Jocuri, vorbe, greieri…, prilejuindu-i lui Constantin Chiriac ocazia unei orchestrări simfonice între text şi mişcarea când narativă, când simbolică asumată de colegii săi.
Încă un dublu regizoral relevant: Seaside stories (Teatrul de Stat Constanţa) şi Ierbar (Teatrul Naţional Târgu Mureş – Compania Liviu Rebreanu) concepute de Radu Afrim într-un program de vizitare a literaturii autohtone contemporane, de un rafinament excepţional cu atât mai mult cu cât le dovedeşte o nebănuită (altfel) teatralitate, cu o pregnanţă depăşind din poignet orice altă cale de promovabilitate.
În altă cheie, am descoperit un regizor de comedie de cea mai bună calitate în Leta Popescu în creaţiile sale de la Arad (Oameni pe care nu-i mai iubeşti) şi Galaţi (Vrabia).
Dubletul poate fi la fel de bine şi tematic. Documentând sensibil şi cu seriozitate un moment blamabil din istoria românească – emigrarea forţată a germanilor, prin transformarea lor în marfă a paranoicului comerţ comunist –, Carmen Lidia Vidu, cu al ei Oameni. De vânzare., de la Teatrul German de Stat din Timişoara, şi Cristian Ban, cu Dispariţii, de la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe, aduc la lumină, fiecare în felul său, cea dintâi sub forma unui documentar în care tragicul transpare din fiece intervenţie a autenticului, al doilea sub cea a unei poveşti de familie în care umorul pasager fluidifică dramaticul, una dintre realităţile cărora o bună parte din public i-a fost contemporană. Exorcisme necesare, deci obligatoriu de asumat.
Cheia muzicală a fost utilizată superlativ de două teatre maghiare: Trupa Harag György a Teatrului de Nord din Satu Mare, cu spectacolul Woyzeck, în regia lui Albu István, şi Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe, cu spectacolul Oxigen, în regia lui Pálffy Tibor. Între soundul Remmstein al sătmărenilor şi vocaţia de DJ a cuplului actoricesc Korodi Janka – Kónya-Ütö Bence, bine cunoscutele drame ale cotidianului capătă vocaţie de tragedie antică tocmai graţie ritmurilor de-aici şi de-acum.
Cristi Juncu, la ACT şi la Bulandra, creează contextul optim pentru două demonstaţii de excelenţă actoricească, în primul caz o actriţă încă la început de drum – Raluca Aprodu în Fete şi băieţi –, în al doilea un actor absolut al scenei româneşti, Victor Rebengiuc – în Tatăl. Şi dacă am ajuns la Victor Rebengiuc, atunci este obligatoriu să fie amintită şi Mariana Mihuţ, cea care dirijează cu un calm de solidară zeitate a destinului concertul tragediilor materne din Băieţi de zinc. În definitiv, Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc sunt ei înşişi un cuplu uman şi profesional etalon, o lecţie de predat înainte de orice altceva în şcolile de teatru.
Andrei Măjeri, la Botoşani şi, în alt registru, prin Asociaţia Hearth din Bucureşti, oferă la rândul lui două demonstraţii de parcurgere a unor registre diferite tematic şi stilistic, graţie unui foarte serios suport cultural şi conceptual: pe de o parte prin spectacolul Eroine, un coerent pachet feminin de experienţe, trecut prin filiera meditaţiei ovidiene, pe de alta, prin monodrama Individual compus, scrisă de regizor şi construită împreună cu un exploziv tânăr actor, Bogdan Iancu.
Un cuplu exotic, ca să zic aşa, am descoperit la Teatrul Regina Maria din Oradea, cuplu tată şi fiu, în spectacolul Fiul, pus în scenă de Bobi Pricop, Robert şi Richard Balint, al doilea un „greu” al teatrului românesc, primul un adolescent de treisprezece ani într-un rol riscant, dar pe care îl poartă atent între frenetic şi ingenuitate.
Acum, desigur, ceea ce am numit principiul dublului nu e nici pe departe o regulă, nici măcar a anului teatral 2022. Ca atare, nu sunt de uitat nici reluarea Creatorului de teatru de către Alexandru Dabija, la Naţionalul bucureştean, cu un mereu inovativ şi rafinat Marcel Iureş, dar nici debutul regizoral al lui Mihai Gligan pe scena de la Baia Mare, cu varianta sa după Căsătoria lui Gogol. Masajul lui Radu Afrim, de la Naţionalul din Iaşi, se constituie într-o dovadă a mariajului exemplar dintre haz şi tandreţe, O casă de păpuși – Partea a doua, a lui Alexandru Mihail, de la Metropolis, prilejuieşte cel puţin Oanei Pellea şi Victoriei Cociaş două creaţii de vârf de carieră, Medeea. Furie a lui Radu Popescu, de la Teatrul Apropo, aduce o viziune aş spune din aceeaşi familie cu ovidienele Eroine ale lui Andrei Măjeri, cu Valentina Zaharia la pupitrul victimei-dirijor. Dispariţiilor deja citate de la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe, le sunt neapărat de adăugat Blasted (încă o dată Bobi Pricop – principiul dublului nu se lasă…), Lacrimile amare ale Petrei von Kant, în regia Radu Nica, sau Privitor al Andreei Gavriliu.
În sfârşit, nu vreau să uit un teatru mic, care face multe şi de cea mai bună calitate, dar despre care se ştiu excesiv de puţine, Teatrul de Cameră din Arad (Aradi Kamaraszinház), unde creatorul lui (de teatru, vasăzică), Tapasztó Ernö, a montat numai în 2022 câteva spectacole de referinţă precum 497, Cadavrul viu sau Amadeus.
Sigur am mai uitat eu câte ceva, dar asta e când periplurile se-ncheie-n a şasea zi a Babelor. Acum, ar fi de-ales, dar după ce-a păţit ăla micu’ al lui Priam când a dat în pădure de Hera, Atena şi Afrodita (în ordinea funcţiei şi gradului)… Lasă că nici nu-mi place să aleg între mai multe bucurii, când fiecare îşi are rostul ei. Şi-apoi, vorba lui MRP: „Poci să spui, când eşti bărbat?”.
Lasă un răspuns