Paul-Ovidiu Cosovanu: Diplomele nu spun nimic, doar produc potențiali artiști

Suntem în mașină, în drum spre Piatra Neamț, traversăm ținutul secuiesc noaptea, iar în jurul nostru, de o parte și de alta a șoselei, se ridică niște stânci enorme, de parcă cineva ar vrea să ne închidă pentru totdeauna într-o poveste în care plouă, iar noi, pe întuneric, vorbim despre teatru. Paul-Ovidiu Cosovanu este actor angajat la Teatrul Tineretului, unde a venit după o perioadă în care a jucat alături de trupa Frilensăr în București, pe conturul țării sau oriunde se găsea o palmă de pământ pe care să își monteze decorul. Semnează universul sonor pentru mai multe spectacole, compune lumi muzicale și, dacă i se dă un acordeon, învață să cânte și la el.

 Încă din primele minute, în mașină se simte toată căldura pe care o emană cineva care vorbește cu și din suflet despre ceva ce iubește și respectă. O sinceritate care taie aerul și multă recunoștință, talent și un soi de generozitate care intimidează, care sfidează rigorile secolului XXI, acestea sunt doar câteva dintre ingredientele care intră în compoziția unui actor total. Despre fotbal, Isadora Duncan, iubire, extratereștri, „O scrisoare pierdută”, muzică, purici, frică și alte jucării vă invităm să aflați în cele ce urmează, iar pentru un plus de rigoare și conformitate cu planul de început, rugăm a se citi la blândețea nopții.

Pe Paul-Ovidiu Cosovanu îl puteți vedea în București, în spectacolele „Jurjac”, „Bătălii, regi și elefanți”, „Mălăieș în călcăieș”, „Înaintea erei noastre”, iar la Teatrul Tineretului, în „Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine”, „Frontal”, „Alice”, „98% Decizia corectă”, „Pattern”, „Va urma. Pe planeta oglindă”, „O scrisoare pierdută”.

Încep cu o certitudine. A fost un an ciudat la nivel mondial și în istoria noastră recentă, nu e primul, dar sperăm să fie ultimul. Cum s-a resimțit asta în teatru?

La început a fost o panică, ne gândeam că nu o să putem lucra ca înainte, deși, în fond, chiar asta s-a întâmplat. Ușor-ușor am descoperit că nu există un singur mod de a face teatru, am căutat cu toții soluții. Am încercat să aducem într-o altă formă spectacolele pe care înainte le jucam pe scenă, iar această nouă formă de multe ori a crescut calitatea unui spectacol, l-am regândit, l-am reanalizat în detaliu, am îndreptat și am venit cu alte rezolvări, i-am dat restart. Și nu mă refer neapărat la teatrul jucat afară, ci, uite, amintesc de un spectacol pe care l-am jucat pentru prima oară cu măști, măști pentru care trebuia să căutăm o justificare coerentă, în afară de cea pe care o impune în sine pandemia, de poziționare în actual. Deși tot teatrul e plin de măști, pe asta chirurgicală n-o avuseserăm până acum, mă gândesc că a reușit să devină ea însăși un personaj la fel de drept ca noi.

Și care era justificarea ei în „98% Decizia corectă”?

Era o continuare a feței noastre și transmitea o stare, uitându-te la mască, știai ce fel de personaj era cel care o purta, aveai o idee, o tipologie la nivel vizual. Nu știu cât ne-a ieșit, dar a fost o primă încercare de a o integra în mod firesc. Noi am fost nevoiți să căutăm, după Cehov, forme noi, și nu ca să răsturnăm lumea, ci ca să putem juca. După toată perioada asta, am impresia că teatrul a câștigat, fiindcă a evoluat mult pe partea tehnică. Oamenii și-au dat seama că au nevoie de fel și fel de „cârje” ca să poată ajunge la public, de aparatură ca să livreze un produs decent, și nu vorbesc despre spectacolele online. Eu, de exemplu, jucam pentru copii în lockdown, îl făceam live pentru ei, fiindcă aveam acasă un microfon, o placă de sunet, o cameră bună și automat puteam să comunic altfel. Mă vedeau și mă auzeau bine. Așa, că vrem noi să ne filmăm cu telefonul, să spunem o poezie, e altceva, poate s-o facă și mama, care nu e actriță și nu gândește în termeni artistici. În schimb, când îl vezi pe omul din fața ta că se preocupă să ajungă la tine cu toate instrumentele, se preocupă să ofere ceva de calitate, raportul se schimbă ușor. Nu sunt de acord cu spectacolele online, ci spun doar că putem integra toată această aparatură de care dispunem fără să ne fie teamă, să percepem tehnologia ca pe un ajutor care face un act artistic să sune și să arate cât mai bine.

Îmi dau seama că expresivitatea e unul dintre cele mai puternice atuuri ale unui actor. Cum s-a schimbat dinamica dintre voi, pe scenă, când ați jucat cu măști pe față?

Am jucat din ochi! (râde) Glumesc, a fost ciudat tare. M-am simțit de multe ori incapabil să transmit. Sigur, îți creezi gândul, intențiile, dar fiind o meserie în care obligatoriu lucrezi cu partenerul, te uiți în ochii lui, îți dai seama că înțelege ce îi spui tu, îți dă replica, dar nevăzându-i expresia, poate că pierzi o nuanță, două. Și asta se întâmplă și la repetiții, fiindcă tot cu măști repetăm, non-stop. Când ies în pauză și mă uit la fețele cu care joc, îmi dau seama că o să fie dificil când o să trecem la scenă. Cred că o să mă pufnească râsul. Și acum repetăm un spectacol nou cu Alex Mâzgăreanu, „O scrisoare pierdută”, și încă nu mi-am văzut colegii la scenă fără mască. De-abia aștept premiera! (râde)

Imagine din spectacolul „Va urma. Pe planeta oglindă” @Marius Șumlea

Dar și la spectacolul de dinainte de Caragiale, „Va urma. Pe planeta oglindă”, ați jucat tot cu mască, mă rog, erați mascați complet, din cap până-n picioare, fără ca spectatorii să știe cine ce joacă. Ați comunicat doar prin mișcări. Cum a fost?

Fii atentă că o s-o iau din trecut! (râde) Prin anul doi de facultate, am avut o idee, cum că m-aș potrivi foarte tare pe un teatru al mișcării. Mă gândeam că expresivitatea corpului e un instrument extrem de important pentru un actor, ceea ce e adevărat cumva, dar atunci eram într-o căutare și, având mereu gândul ăsta, mi se părea că e și foarte esențial, că ar trebui să merg pe filiera asta. Am fost la niște examene de coregrafie, la workshop-uri și mi se spunea că am mobilitate, că am o plasticitate a corpului deosebită, adică dulcețuri, politețuri, dar eu nu le-am luat prea în piept, că știu cum mă ridic uneori din pat (râde). Dar când ne-a propus Gianina Cărbunariu genul ăsta de spectacol, m-am bucurat mult, voiam să văd ce și cum duc, am simțit că s-a împlinit un oarecare vis pentru mine. Dar un rol important, trebuie să zic, l-a jucat și Ferenc Sinkó, coregraful, fiindcă a venit cu o energie super pozitivă, necesară pentru trupa noastră. A reușit cumva să ne unească după tot lockdown-ul și toată ne-munca asta, când deja ne simțeam anchilozați, încrâncenați. La început ne-a pus să ne ținem de mâini, să ne privim în ochi, să ne pipăim puțin și parcă ne întorceam la un soi de normalitate. M-a uimit cât de tare ne-am dedicat toți unui proiect în care am renunțat la fețe, la voci, la imaginea noastră. Am lăsat toți deoparte egoul și ne-am dat interesul la maximum.

În spectacolul ăsta mi se pare că joacă un singur personaj cu multe ramificații. Intrați pe rând în scenă, care, de fapt, e fațada teatrului, unul vine, altul pleacă, dar dinamica rămâne aceeași și trecerile se fac firesc. Funcționați ca un mecanism. E o provocare chiar și pentru spectatori să vă urmărească.

Da, am lucrat foarte mult la detalii. Aveam o privire de ansamblu despre cum vom arăta, cum ni se vor vedea corpurile, cum ne vom mișca. Având suportul audio tot timpul, am stat și am lucrat fix pe amănunte, cum să facem trecerile cât mai smooth, de exemplu, încât să nu se simtă o burtică între scena X și scena Y, dar, uite, am avut și timp. În mod normal, repeți undeva la două luni pentru un spectacol de două ore spre trei, în schimb aici am repetat două luni pentru un spectacol de o oră, am avut timp să rezolvăm mai multe inside-uri și subtilități. Și am crezut în spectacol, așa cum fac la fiecare, de altfel, fiindcă primul lucru la care mă gândesc e cum pot fi eu de ajutor, cum se poate integra cât mai bine părticica mea în ansamblul unui spectacol. Nu stau să mă întreb dacă o să fie un spectacol bun, dacă o să prindă la public, dacă o să iasă prost etc., nu mă duc după primele repetiții să vorbesc cu prietenii mei… Băi, nu e cine știe ce. De obicei, pornesc la drum cu inima deschisă, fuck it, fie ce o fi, eu sunt aici să joc cât pot de bine.

Cum a fost să treci de la o serie de spectacole mai experimentale la un text clasic?

Cred că aveam nevoie de trecerea asta, aveam nevoie de o poveste deja știută, de personaje deja construite, deja gândite de alții. După ce am aflat că o să fiu Pristanda, m-am simțit copleșit. Lucrurile astea se mai făcuseră, cu ce altceva aș fi putut eu să vin? Abia după câteva repetiții mi-am dat seama că personajul meu nu seamănă cu al nimănui, fiindcă vine de la mine și-l gândesc eu, eu îmi imaginez cum ar trăi el, sigur, în raport cu viziunea regizorală. Dar e condus de mine, cumva, deși la început m-a paralizat. Eram sigur că personajul meu va trece în categoria „Așa NU!”, fiindcă la 26 de ani ai mei trebuia să interpretez un om cu 9 copii acasă (râde). La un calcul rapid, mi-am dat seama că, cu o țâră de imbold și puțin noroc, aș fi putut avea și eu până la vârsta asta 9 copii, de ce nu? Apoi mi-am pus problema și de bani. OK, 80 lei la vremea aia, dar nu cred că e departe de salariul meu de acum. Deci hai să iau salariul meu de acum și să-l împart la 9 copii. Și uite aici o situație disperată! (râde) Uite-mă pe mine cum mă gândeam, la fel ca Ghiță, de unde aș putea să mai produc, de unde să mai ciupesc câteva sute. (râde)

@Ruxandra Scripcariu

De unde îți iei tu motivația?

Păi, uite, ca să mă întorc la extratereștri, pentru „Va urma. Pe planeta oglindă”, de exemplu, m-a ajutat mult o fată, o cheamă Isadora Duncan și a fost balerină. Odată cu ea am început și eu să privesc altfel mișcarea. Isadora vorbea despre o poezie a dansului, o mișcare cursivă gândită pe niște cuvinte. Pentru mine asta a fost o lecție de actorie transpusă în dans, în sensul că nu contează atât de mult ce ai de spus, ci mai ales cum reușești să transmiți, cum ajung vorbele tale la spectator, în așa fel încât toată atenția lui să nu cadă pe un simplu cuvânt, ci pe emoția pe care o poate trezi el. Pentru prima dată am văzut la ea, adică mi-am imaginat, cum poți face un moment de coregrafie pe o poezie, cum poți citi și decoda cu ajutorul corpului, și m-a blocat. Toată cartea („Viața mea” de Isadora Duncan) asta a fost o lecție pentru mine în plan profesional. Am văzut-o cât de mult își iubea arta, cu ce curaj renunța la unele locuri doar ca să-și mai facă ea o dambla, o școală de coregrafie la celălalt capăt al lumii, de exemplu. M-a ajutat să-mi dau seama că orizontul pe care îl descoperă un actor când se angajează într-un teatru nu e unul finit, ci infinit. Nu e un drum înfundat, nici vorbă. Eu sunt aici, la Piatra, mi-e foarte bine, dar în timpul ăsta caut. Azi o citesc pe Isadora, mâine mă duc în alt oraș și văd un spectacol, altădată vorbesc cu niște oameni despre teatru și uite așa rămân mereu cu urechile ciulite și găsesc alte resurse să-mi îmbogățesc arta mea, mă rog, arta pe care o caută fiecare în el.

La fel crezi și tu în arta ta, așa cum credea Isadora în a ei?

Aș vrea eu! (râde) Deși am făcut încă din liceu doar asta, doar teatru și muzică, foarte recent mi-am dat seama că aș putea fi artist. Că AȘ putea fi. Mi-e cam teamă să zic asta. Cred că nici societatea, nici țara în care trăim nu ne încurajează să ne asumăm un statut. Dacă îi zici cuiva că ești actor, se uită așa la tine, mai-mai că te compătimește. Și un lucru care mă supără e ăsta, să te autoproclami artist. Poate chiar și neîntrebat uneori. Nici nu-mi dau seama de la ce punct încolo devii artist, care-i compoziția artistului, ce face și ce mănâncă, dar în niciun caz nu-i vreo specie rară. Diplomele nu spun nimic, ci doar produc potențiali artiști. Primești o hârtie de la UNATC și nu știi cum s-o interpretezi. Prima întrebare e: Acum sunt actor, gata? Ai putea fi, da, dar nu ți-o garantează nimeni. Eu ce știu cu certitudine e că am făcut multe lucruri pe care le-am simțit cu adevărat că au ieșit din mine și din suflet. În momentul în care mi-am asumat asta, am știut că în fiecare minut, în fiecare secundă, eu lucram la arta mea, că încercam să o perfecționez. Uite, acum sunt cu tine în mașină și vorbim despre teatru, e posibil ca peste o lună cineva să-mi ceară să filmez o scenă dintr-un film în care stau cu iubita mea în mașină și vorbim despre teatru. Îmi e de mare ajutor să interiorizez fiecare cuvânt pe care noi doi l-am schimbat, laolaltă cu diferite situații, drumul până acasă, noaptea și tot așa. Și când merg pe stradă și ascult muzică în căști, automat am impresia că, de fapt, eu cânt melodia aia și că sunt într-un videoclip și cineva mă filmează. (râde) Te-am speriat? 

Nu, ești doar un rockstar! (râde) De ce ți-e frică de un statut? De ce nu ți-l asumi total?

Nu mi-e frică, dar sunt atâția care ies în față și și-l asumă atât de prost, încât nu vreau să fac parte din aceeași categorie! (râde) Na că am zis-o și p-asta! Nu vreau în aceeași oală cu artiștii, vreau alt cuvânt. (râde)

Dar prima ta opțiune a fost actoria, iar a doua, muzica, nu fotbalul sau tâmplăria. Cumva, direcția ta e îndreptată spre arte.

Ți-am zis, asta am făcut dintotdeauna, fără pauze, fără sincope. Dar e ciudat, chiar recent mă gândeam că eu am terminat mate-info și după ce am dat Bacul nu mi-am imaginat nici măcar o secundă că eu aș fi putut face ceva cu matematica, de exemplu. Eram și bine rău, înțelegeam ce se discuta, nu m-am chinuit niciodată să pricep matematica sau informatica. De fapt, aveam și talent, prindeam totul din zbor, nu trebuia să muncesc prea mult ca să iau note bune, în schimb, la teatru, muncesc al dracului de mult, ceea ce nu-mi displace, nu mă înțelege greșit. Mă rog, m-am gândit la asta mai mult dintr-o sperietură legată de meserie, a fost un simplu gând, că poate nu mi-am ales bine… vocația.

Imagine din spectacolul „Alice” @Marius Șumlea

Care crezi că sunt golurile acestei meserii? Ce are ea mai întunecat? 

Eu sunt un tip optimist, am multe lucruri bune de zis despre teatru, despre actorie, chiar cred că suntem, în sine, niște privilegiați. Dar, recunosc, mă mai supără oamenii câteodată, adică breasla. Mă supără și că n-am curajul unora, poate. Așa, dacă făceam matematică, livram de la mine de acasă, din fața unui monitor, nu eram expus și aș fi suportat greșelile mai ușor. În schimb, în teatru, toată lumea știe cum se face, toți au o teorie. Sigur, e o meserie pe care trebuie să știi s-o suporți, să faci în așa fel încât să nu-ți pierzi motivația pe care o aveai când ai dat la teatru, să nu lași să se evapore tot entuziasmul. Nu trebuie să încerci să fii altfel doar pentru că ai cunoscut alți oameni, care au o altă părere despre teatru și despre cum ar trebui să fie făcut. Uite, asta mă oftică. Că dacă nu fac cum zice X, obligatoriu sunt prost. Dacă nu fac cum zice Y, obligatoriu sunt prost. Și tot așa. Mă supăr când oamenii nu-și văd de treaba lor. Că nu încearcă să evolueze fiecare pe planul lui, ci se caută constant un nod în papură. De mult ori parcă nu există spațiu pentru discuții, ci pentru certuri, pentru a fi catalogat și băgat într-o anume categorie. Mi se pare că există din ce în ce mai puține discuții constructive, productive, parcă nu ieșim cu nimic mai buni după ce ne vedem unii cu alții. Și orgoliul… Mereu mi-a fost frică de orgoliile mari.

Simți că meseria asta ți-a furat ceva?

Aș fi tentat să zic că mi-a luat bucuria pe care o aveam înainte. Când am dat la facultate, îmi aduc aminte că eram un visător, aveam alt chef să creez, să pun lucrurile în mișcare. Nu lucram după barem, nu știam că există oameni care vor veni la mine să-mi spună că e prost, pe atunci în mintea mea era: Maaamă, am făcut o piesă despre purici, e cea mai tare piesă despre purici care s-a făcut vreodată! Acum, orice aș face, mă gândesc de zece ori înainte să-i trimit ceva cuiva. Ce-ar zice? „Iote-l și pe Cosovanu, pff, a făcut o piesă despre puricii care conduc lumea. Ce i-o fi venit?” Parcă orice, în ochii oricui, își pierde valoarea. Îmi fac fel și fel de procese de conștiință și în final nu mai dau nimic de teamă să nu par penibil, să nu par insuficient de „grav” sau de „important”.  Mda, cred că înainte eram mai curajos.

Dar imediat după facultate, sau chiar și în facultate, ai jucat în mediul independent, unde e altă libertate față de rigorile dintr-un teatru de stat. Cum ai simțit trecerea?

Dintr-odată aveam costumieră și cineva mă ajuta să mă schimb, nu mai trebuia să car eu decorul și nici să mă duc după stuf în Văcărești! (râde) Glumesc, nu e doar atât, am și salariu! (râde) În fine, da, gata, sunt serios, am luat mișcarea asta ca pe o școală. Am luat în considerare o posibilă angajare într-un teatru fiindcă voiam să învăț, voiam să văd ce e, dacă rezist, dacă mă ia cineva în seamă. După facultate am ieșit buimac, și încă eram printre cei fericiți, apucasem să joc. Dar unul care n-a jucat în viața lui, care a stat doar la cursuri despre arta actorului, cum știe ăla să se descurce, cum l-a pregătit pe el facultatea ca să intre în ălea câteva teatre care există la noi și să concureze cu sutele de actori cu diplomă care ies anual? Face el față unui program, unei conduite? În facultate nu se vorbește despre ce o să se întâmple în teatru, ci te ia așa, pe la Bacău, Brăila, te aduce un pic și prin București, ești chemat să vezi câteva spectacole, iar în rest e o dezbatere, o paradă. Sigur, nu zic nu, înveți o mulțime de lucruri bune, dar există și goluri foarte mari.

Pentru tine care a fost cea mai bună școală?

Toate au fost școli. Și Frilensăr, că am avut parte de libertate și încredere, după care Teatrul Tineretului, apoi UNATC. Ciudată ordine! (râde) N-am simțit că în România poți să faci o școală, să simți că ieși de acolo bazat, la noi nu există ideea de mentorat, ăsta cred că e golul cel mai mare. Iarăși, n-am înțeles niciodată notele la actorie, unde normal mi s-ar fi părut să se poarte discuții, nu să se pună note. Revin la ideea de barem, parcă nu pot să-l înțeleg în teatru, e prea subiectiv totul aici. Mi-ar fi plăcut să mă apropii de cineva în care să pot să am încredere, cu care să pot să mă sfătuiesc mereu, cineva pe care să sun când mă împotmolesc. Uite, am o situație, am un coleg care a zis „Dumnezău mamii lui de Caragiale” și parcă acum aș zice și eu la fel, nu ne descurcăm, ce facem? Sigur, am o profesoară pe care pot s-o sun, care mi-a rămas dragă, dar nu m-a pregătit pentru asta, nu mi-a lăsat impresia că am putea trece pragul ăsta împreună dacă eu întâmpin o problemă. În fine, profi și profi.

De cine îți aduci aminte cel mai des? 

În mod ciudat, de proful de fotbal, pe când eram la Liceul Sportiv. (râde) El avea o atracție specială pentru Gigi Becali și pentru înjurături. Eu eram mijlocaș dreapta și stăteam mereu cu frică să nu ratez poarta. Evident c-o ratam. Nu funcționez împins de frică, n-am simțit niciodată că mă ajută. Cu băieții mei eram cel mai bun, dar la școală abia vedeam mingea. Ei, la noi existau două terenuri unde se țineau antrenamentele, dar pe ani diferiți. M-am dus într-o zi să-i văd pe cei cu un an mai mici decât mine, care aveau alt prof. Când unul dintre ei a ratat, antrenorul s-a apropiat de el, l-a mângâiat un pic și i-a zis: „Lasă, data viitoare o să tragi la poartă și o să dai și gol, ai să vezi!” M-am blocat total, eu i-aș fi zis că-i prost, fiindcă eram obișnuit cu metoda antrenorului meu, care așa credea că-i poate motiva pe elevii lui. Îmi tot revine episodul ăsta în minte când pic în fel și fel de situații și încă nu știu cum să-l interpretez exact, nu știu cum m-a schimbat pe mine.

Tu la ce reacționezi?

Eu sunt călit din toate părțile, reacționez la orice! (râde) Am fost și strâns cu ușa, am stat și cu dinții pe bordură și cineva cu piciorul deasupra capului meu, dar am fost și răsfățat, am primit încredere și parcă am funcționat ceva mai bine. Când e așa, mă duc cu altă ușurință la repetiții și am curaj să propun idei chiar dacă nu sunt cele mai bune.

Știu că, la rândul tău, ai lucrat cu copii, ai avut câteva rezidențe unde le-ai devenit mentor. Tu ce metodă ai adoptat?

Am făcut o combinație între cele două! (râde) În primul rând, i-am încurajat să gândească ei cu capul lor. Mi se pare esențial. Le-am dat credit și am vrut să greșească cât mai mult. La început erau super temători, aveau un morcov în funduleț cu tot cu iepure și abia scoteau o vorbă. După ce am făcut câteva exerciții de actorie (bilă albă pentru facultate!), când l-au văzut pe un coleg că a îndrăznit, că a greșit, că s-a prostit în vreun fel, dinamica s-a schimbat total, s-au deschis. Abia după ce le câștigi încrederea măcar puțin poți să lucrezi la detalii. Și am insistat pe detalii, am încercat constant să-i duc mai sus decât își imaginau ei că pot ajunge și i-am simțit pe unii că de frică ar fi fost tentați să renunțe. Poate aici am fost ceva mai dur. Tot ce voiam eu era să se bucure că li se întâmplă asta, să-și dorească să iasă bine, să o facă de plăcere.  

Tu când îți dai seama că ceva e bine făcut, că un spectacol a ieșit bine?

Când stau în scaun două ore și nu-mi dau seama că a trecut timpul. Sunt un spectator de rând, normal, adică mă duc acolo și nu vreau să mai fiu actorul Cosovanu care stă și urmărește totul cu atenție, să încerc să-mi dau eu seama unde e regia și unde e actoria. Vreau să mă bucur de un spectacol, să văd lucrurile în ansamblu, să-mi dau seama dacă mă mișcă sau nu o poveste. Sigur, dacă apar elemente pe care eu le regăsesc în ideea mea de a face teatru, încerc să învăț. Poate aud o muzică care e pe placul meu, o replică pe care aș fi spus-o la fel, automat mă simt mulțumit, împlinit.

@Marius Șumlea

Tu în ce crezi? Care e cea mai mare credință a ta?

Păi, m-aș duce într-un clișeu, deși cred enorm în el. Iubire. Iubirea față de oameni, față de ce faci. Eu simt când cineva acționează, de exemplu, cu încrâncenare și mă întristează. Simt când cineva iubește să fie pe scenă și-și iubește partenerul. Atunci îmi dă mie energie, iar eu, la rândul meu, îi dau lui. Da, uite, cred și în energie, mereu va fi cea care va echilibra lucrurile. Dacă suntem la o repetiție stresantă, când pare că totul e un thriller, o agitație continuă, și eu am o energie bună, adică pot să mă detașez de situația aia, probabil că repetiția își va schimba cursul și va deveni altfel pentru toată lumea. Sper! (râde)

Dar cea mai mare frică?

Mi-e frică de multe lucruri. Uite, că tot citesc Kafka, îmi amintesc ce a spus el la un moment dat și mi-a rămas mie în minte. Că fricile, gândurile nu se situează în rădăcină, ci reprezintă doar ramificațiile ei nesfârșite, nu știi niciodată unde se opresc, în ce se pot transforma. Cam așa simt și eu. Pornesc de la o frică și-mi dau seama că am o mie, cel puțin.

Zi-mi una.

Dă-mi o țigară.

Te-am enervat sau ce?

(Râde) Mi-e frică de faptul că n-o să mai pot juca. Că dintr-odată o să mă trezesc și n-o să știu ce am de făcut. Mi-e frică să nu mă plafonez, să nu rămân la un nivel mic. Mi-e frică să nu spun într-o zi: Gata, acum știu, de aici încolo îmi iese din poignet, nu mai am ce să învăț despre meseria asta. Încerc să fiu atent la lumea din jur, să nu mă las păcălit. Cred că oamenii care-și fac meseria bine sunt foarte ancorați în prezent. Nu toți, există și mulți visători drăguți, dar cred că până și ei, în visarea lor, deschid ochii către lume, încearcă să descopere ceva ce le place. Uite, am un exemplu. Am lucrat la un podcast, a trebuit să fac muzica, să prelucrez vocile actorilor care au citit niste texte scrise de jurnaliști pe tema iubirii. A trebuit să compun universul muzical al acelor povești, să creez o atmosferă. Eu am început să o caut pe stradă, pe afară. Mi-am notat câteva idei și am ieșit să mă plimb cu recorder-ul, să ascult fel și fel de sunete. Simțeam atunci că trăiesc în cel mai bine definit prezent, eram atent, deschisesem ochii, urechile. La un moment dat, am ajuns între niște blocuri, aveam recorder-ul cu mine, căștile pe urechi și participam la ce se întâmpla acolo. Aveam gain-ul la maxim și efectiv auzeam cum trăiau oamenii în casele lor: unul făcea mâncare, altul își îngrijea copilul, altul se certa, altul vorbea la telefon. Trăiam atunci o realitate amplificată, devenisem parte din realitatea acelor oameni. Când mișcam microfonul, decorul sonor se schimba și așa pătrundeam în altă lume. Am simțit atunci că mă lovește prezentul. Că suntem privilegiați. Că lucrăm într-un mediu frumos, că recompunem lumi, că spunem povești. Probabil d-aia spectatorii obișnuiți sunt uimiți când ajung la teatru. Dacă un tip care lucrează într-un alt domeniu își pune căștile și ascultă podcastul, eu îl transpun pe el în mijlocul prezentului pe care l-am trăit atunci când am înregistrat, un prezent care a devenit al meu. Probabil din lucrurile astea mărunte se naște fascinația meseriei noastre. Luăm prezentul nostru și-l ducem în viitor.

Știu că ai făcut și muzica pentru mai multe spectacole. Cât de diferit e sistemul ăsta de a crea față de cel cu care erai obișnuit până acum, ca actor?

Păi, aici intri direct în echipa de producție, cum s-ar zice. Când sunt angajat ca actor într-un spectacol, eu nu cunosc tot mecanismul din spate. Lucrez pe partea mea de actorie și atâta tot. Descopăr mecanismul abia înspre final. Oamenii din producție, în schimb, știu de la bun început cam cum se dorește să arate, teoretic. Când sunt angajat ca compozitor, discuția se duce la un nivel mai amănunțit, dar în alt sens. Trebuie să mă gândesc la fiecare detaliu de atmosferă, fiindcă apar scenografia, coregrafia, regia și lucrurile astea trebuiesc știute în ansamblu din capul locului. Ce încerc eu să fac e să le armonizez, muzica are puterea asta de a le cuprinde pe toate. Evident că un actor poate să mă inspire să schimb ceva în funcție de profilul lui, dar până se ajunge acolo, lucrez după o schemă prediscutată. Ei au capacitatea, prin jocul lor, să îmi dea mie, compozitorului, un alt tip de atmosferă.

Care-i primul lucru care te inspiră atunci când compui muzică?

Cred că textul, în primul rând, și ideea regizorală, dacă am noroc de un regizor care să-mi prezinte lucrurile în așa fel încât eu să pot fi inspirat la rândul meu. Dacă el îmi dă cheia, mi-e mult mai simplu să mă apuc să lucrez. Dar dacă cheia e destul de vagă, trebuie să caut eu, să vin eu cu propuneri. Nu-mi displace nici una, nici alta. Mă descurc pe amândouă planurile, chiar dacă uneori lucrurile se simplifică când fiecare știe ce vrea, paleta e mult mai îngustă și lucrul merge mai repede. Și, oricum, actorii echilibrează întotdeauna balanța. Poate cineva dă la un moment dat o intenție pe care echipa n-a sesizat-o până atunci și dintr-odată întreaga perspectivă se schimbă radical.

Îți mai aduci aminte primul proiect la care ai compus muzica? Cum a fost?

A fost super drăguț. Îmi făceam momentul pentru admiterea la facultate, după „Nasul”, de Gogol. Știu că și Ada Milea făcuse o adaptare cu Bobo Burlăceanu, care mie mi s-a părut savuroasă. Așa că am mai rescris și eu încă o dată, după Ada, nuvela lui Gogol. Suna a narațiune, dar pe versurile Adei (râde). Când mi s-a cerut să fac muzica pentru „Once upon”, cu trupa Frilensăr, direct am luat chitara, mai aveam niște instrumente de percuție de la mama de la serviciu și, cu tot felul de jucărioare, stăteam în camera de cămin, scriam piesele pe chitară și-mi imaginam ce o să le dau oamenilor din trupă să facă cu instrumentele alea. Recunosc că a sunat foarte mult a Ada, dar nu 1 la 1, fiindcă eu aveam influențe și din alte părți. Eu am cântat și alte tipuri de muzică, cum ar fi la Revelionul pensionarilor (râde) sau mai știu eu ce alte ciubucuri, deci universul meu era diferit de al Adei, muzica mea avea o parte din mine și o parte din ea, cum și muzica ei avea o parte din ea și o parte din altcineva, poate. Ce mi s-a părut mișto atunci e că oamenii ăia au avut încredere într-un baistruc de 18 ani și a ieșit binișor pentru o primă încercare.

Cum descoperi un nou instrument? Ce te atrage?

Dacă trebuie să fac muzica pentru un spectacol și negociez contractul de colaborare pe care urmează să-l încasez, în funcție de suma pe care o primesc îmi cumpăr mereu un instrument nou: un sintetizator, o bancă de sunete nouă cu care să lucrez. Dacă nu sunt bani, tot nu pot să mă abțin. Nu vreau ca un spectacol să semene, chiar și la nivel mic, cu un alt spectacol. O bancă de sunete poate funcționa și doar cu lucruri înregistrate în recorder, de exemplu, cum e muzica tehno, care e făcută din sunete luate de pe stradă și mixate, la care se adaugă tot felul de efecte. Chiar dacă pare că publicul din România nu are o pregătire specifică pentru muzica din spectacole, întotdeauna a existat un compozitor. Mă rog, de multe ori, când oamenii mă văd în spate, la un pupitru, butonând ceva, se întreabă oare ce face DJ-ul, alteori, pentru ei, acompaniez spectacolul și tot așa. Probabil puțini își dau seama că e mult studiu la mijloc și enorm de multă aparatură, care, dacă ar fi luată separat și pusă în evidență, în momentul ăla s-ar naște un alt spectacol, fiindcă muzica poate să funcționeze independent de spectacolul în sine. Și invers, sigur, dar parcă ar șchiopăta, parcă s-ar derula pe sec. Însă oamenii n-au niciun motiv să știe lucrurile astea, eu știu fiindcă mă preocupă în mod special, dar în rest…

Ce înseamnă pentru tine fericirea?

Înseamnă prima oră din dimineață. Mă trezesc lângă iubita mea, o privesc, poate mă privește și ea dacă nu doarme, dar de obicei doarme, apoi mâncăm ceva bun împreună, bem o cafea, ascultăm muzică, nu facem nimic, în ora aia nu trebuie să demonstrăm lumii nimic. Suntem în Grecia, plecăm spre plajă, luăm o carafă de vin și ne așezăm pe șezlong, citim o carte bună, apoi ni se face foame, mâncăm, apoi am vrea să dormim. Ne bate briza mării și visăm ceva frumos, niște sirene ne fac vânt și ne oferă struguri. Bem vin, privim marea, facem dragoste. Stăm la soare până târziu, pozăm apusul, mergem la o petrecere, bem Mojito și dansăm toată noaptea pe mijlocul străzii. Oamenii care trec pe acolo râd și ne salută. Ne dăm seama că am plecat cu toate lucrurile după noi, ghiozdane, prosoape, saltele gonflabile și pe toate le car eu. Când ne întoarcem spre casă, auzim cântecul unei sirene, o voce stranie de femeie cântă operă în întuneric. Dar iubita mea mă ține de mână. Adormim. Sfârșit.