David Esrig: Viața e banală, teatrul trebuie să fie altfel

Un regizor cu un destin aparte în teatrul românesc și în teatrul european, născut în Israel, la Haifa, venit în România când avea trei ani, locul unde avea să studieze mai târziu teatrul. După câteva spectacole rămase în istoria teatrului acelei perioade, precum „Troilus și Cressida”, „Umbra” sau „Nepotul lui Rameau”, David Esrig emigrează în Germania în 1974, unde începe un nou destin.

Crede că teatrul este gândire în acțiune și spune că cel mai mult în teatru l-a interesat să realizeze omul complet… Povești dintr-o copilărie pe străzile din zona Parcului Carol, o copilărie marcată de imaginea tatălui. Povești dintr-o Românie care, din fericire, ne pare astăzi un alt tărâm. O întâlnire cu David Esrig și lumea lui într-o zi de sfârșit de octombrie rece… cu câteva ore înainte de lansarea volumului „Commedia dell’ arte. O istorie a spectacolului în imagini”, o carte-spectacol, așa cum o numește autorul ei.

De ce a fost atât de importantă în viața dvs commedia dell’ arte?

Am avut în facultate un profesor interesant, un grec emigrant, un domn de sorginte clasicizantă, care a studiat în Paris. Un domn inteligent, cu care m-am înțeles foarte bine, dar care voia un tip de adevăr realist al teatrului. Eu am făcut o încercare în spiritul acestui realism și am ratat. Și atunci am înțeles de ce. Mi-am dat seama că eu, încercând să rămân credincios adevărului psihologic, am trădat teatrul pe care voiam să-l fac.

Și care e teatrul pe care voiați să-l faceți?

Un teatrul al limbajului. Teatrul acela despre care vorbește și Artaud. Corpul trebuie să trăiască, nu poți să faci un spectacol cum stăm noi de vorbă aici. Și cum se întâmplă atât de mult în teatrul de azi… Teatrul are regulile lui. Și știi când am primit confirmarea că am dreptate? Spectacolul meu de final de studii a fost „Vicleniile lui Scapin” și a fost foarte bun. Motiv pentru care s-a plătit un turneu de o sută de spectacole prin toată țara. Am făcut atunci turul României. Și am jucat în parcuri… Iar copiii erau înnebuniți, cum apăreau nebunii din commedia dell’ arte le plăcea la nebunie și trădau acțiunile. Atunci am înțeles că cei mai realiști spectatori sunt copiii. Pentru că ei cred. Și mi s-a confirmat că avem o dublă dependență de adevăr. Adevărul psihologic și adevărul limbajului teatral. Iar confirmarea totală a acestui drum mi-a dat-o spectacolul „Nepotul lui Rameau”. Cu care toți au zis c-o să-mi rup gâtul… Ei bine, a fost senzațional!

Nu pot să nu vă întreb. Vorbiți cu atâta plăcere de spectacole din trecut… De ce în ultimii ani ați ales, totuși, să stați cumva departe de scenă?

Pentru că a început să mă intereseze mai mult zona de experiment și am început să fac experimente pe care le puteam face în școală și mai puțin în teatru.

Vă aduceți aminte cum a început toată nebunia cu teatrul în viața dvs?

M-a interesat întâi filosofia, toți profesorii mei m-au îndemnat să fac filosofie. Iar eu am început să văd teatru și mi-am zis: „Păi mai bine fac filosofie aplicată”.

Asta e teatrul? Filosofie aplicată?

Da. De fapt, e gândire în acțiune.

S-a schimbat în timp motivația pentru care ați ales să faceți teatru?

Da, a devenit din ce în ce mai acută. Eu am intrat în școala de teatru cu un gând destul de pios, dar am înțeles că e o meserie cumplită… Dacă nu devine ceva într-adevăr interesant și care să te prindă, e pierdere de vreme și pentru cei care fac, și pentru cei care se uită. Banală e viața îndeajuns… Am avut câteva principii pe care le-am spus și actorilor mei: „Măi copii, viața e banală, teatrul trebuie să fie altfel. Și dacă tot ne plătesc așa de prost, hai să facem bine!” Și unii dintre ei m-au ascultat. A fost e o echipă foarte plăcută la Teatrul de Comedie. Îl mituisem pe portar și mi-a făcut o cheie de la teatru.

Ca să repetați noaptea?

Exact! Simțeau și ei că facem ceva, că e un risc acolo…

Și ce riscați?

Să fie altfel. Să nu ne purtăm ca pe stradă. Nu e strada de-ajuns?

Voiați să șocați?

Da. Dar întâi am descoperit că trebuie descoperit ceva. Totul era atât banal…

Nu vă plăcea teatrul în care existați?

Nu. Mergeam la spectacol, pe urmă mă duceam acasă, ziceam: „Da, a fost bine, dar prea tare nu m-a îmbogățit. N-aș putea să spun că după spectacolul ăsta mi s-au deschis niște lumi”. Și mi-am spus: „Hai să încercăm noi! Să vedem dacă se poate să facem altceva.”

Și cu ce credeți că pleca omul de la spectacolele dvs altfel?

La „Nepotul lui Rameau” la Bulandra, eu eram întotdeauna pe ultimul loc în dreapta. La fiecare reprezentație. Câteva rânduri mai încolo, în fața mea, într-o seară, era un spectator care gemea. M-am dus, l-am bătut pe umăr și i-am zis: „Nu ești obligat să rămâi”. Și mi-a zis: „Da, m-a zăpăcit complet…” După vreo zece minute a trecut pe lângă mine și a plecat. Peste vreo trei-patru săptămâni, eu eram tot acolo în ultimul loc și văd că vine unul la mine și mă salută. Eu nu l-am recunoscut imediat. Era spectatorul căruia îi zisesem să plece. „Am venit din nou”, mi-a zis. Și după spectacol a venit și mi-a spus: „Știți, n-am putut din prima, a trebuit să mă obișnuiesc.”

Dacă ar fi să-mi spuneți care e cea mai mare descoperire a dvs în teatru… Un fel de „artă poetică”.

Am încercat să realizez un om complet. Corpul să vorbească la fel de tare ca vorba. Asta încerc să fac și acum prin experiment și să merg chiar mai departe. Am vrut să joc și lumea ascunsă a gândurilor și imaginilor personajului. În noi, în permanență filmul rulează… Ăsta e marele pariu. Și atunci valoarea de cunoaștere a teatrului devine enormă.

Dacă ne întoarcem în acea perioadă a marilor dvs spectacole din România, de care vorbiți cu atâta plăcere, ce-a fost, totuși, cel mai greu? Era perioada lui Ceaușescu, lucrurile erau departe de a fi roz. Cu ce v-ați luptat cel mai tare?

S-a întâmplat un lucru curios. Spectacolul „Nepotul lui Rameau”, spre exemplu, a atins o forță care a intimidat puțin cenzura. Îți povestesc o scenă. După spectacol mă cheamă Ion Brat, ministru adjunct în perioada aia. Ciulei m-a avertizat: „Vezi, că ăla e un câine rău!” Și când ajung acolo începe: „Am văzut Rameau. Ce spectacol, dom’le! Senzațional!” Eu mă gândesc: „Aoleu, dacă începe să mă laude nu e bine…” Și pe urmă zice: „Senzațional, dar am așa niște probleme…” Era acolo în text un dialog: „E important să faci bine, de pildă să-ți slujești prietenii…”  „Dar care prieteni?” „Să-ți slujești patria…” Și odată urla Gigi (Gheorghe Dinică, n.r.) de bubuia teatrul: CAAAAREEEE PAAATRIEEEE???? Eu nu văd decât unii care-i jumulesc pe ăilalți. Unde e patria?” Și zice el: „Chiar trebuie replica asta?” Și eu îi răspund: „Domnule, pentru replica asta Marx a iubit foarte tare textul…” Și-mi răspunde: „Bine dom’le, așa o fi, dar trebuie să urle în halul ăsta?” „Păi sigur că urlă, pentru că-l doare. Câte milioane de oameni au fost păcăliți și jefuiți cu noțiunea de patrie?” La care el zice: „Dar nu poate s-o spună cu spatele?” Atunci am simțit cum în fața forței spectacolului cenzura a fost puțin timorată. Se ruga de mine să întorc actorul cu spatele…

Deci cu cenzura nu v-ați luptat chiar atât de tare?

Nu… direct. Dar eu voiam să intru în texte foarte moderne, ceea ce nu s-a putut. Era un alt tip de cenzură. Era o cenzură preventivă. Libertatea se îngusta din ce în ce mai mult.

Și ăsta e unul din motivele pentru care ați plecat?

Sigur. Cel mai important.

Dar să ne întoarcem în copilăria dvs., cu mulți ani înainte să plecați din România…

Copilăria mea a fost dominată de tatăl meu. Tatăl meu care a fost închis sub toate regimurile. El era de extremă stângă. L-au prins naziștii, l-au bătut îngrozitor și l-au închis. Și când a fost învins regimul nazist, a venit un regim nici-nici și am trăit împreună cu el câteva luni. Era deja cu nervii zdruncinați. Pe urmă au venit comuniștii la putere și l-au închis din nou. Pentru că el îi scria lui Gheorghiu-Dej că sunt niște criminali. Tata era comunist autentic, marxist în ultimul grad.

Și v-au influențat în vreun opțiunile politice? Dvs ce orientare politică aveți?

Politic, m-am dez-orientat. Pentru că am văzut cum s-a întâmplat totul și ce mascaradă era. Și am văzut ce s-a întâmplat cu tata. Nemții au crezut că-l pot schimba cu rușii, dacă rușii au personaj nazist important. Erau complet nebuni, pentru că la ruși tata era pe lista neagră. Pe urmă l-au băgat la spitalul de nebuni, unde-l vizitam și unde doctorii i-au dat o rezervă. Nopțile făceau cursuri de marxism cu el. Niște medici care nu înțelegeau de ce un om cu inteligența lui trebuie considerat nebun și închis la balamuc.

Asta e o imagine de film…

Da… dar e-adevărată. Și un medic de-acolo mi-a spus: „Domnule, tatăl dumitale ne face pe toți marxiști.” Avea o foarte mare putere de convingere. Normal că m-a dominat puțin. Și m-a dominat și această indiferență a lui față de un sistem opresiv, despre care el considera că nu poate să-i stingă ideile. Doar moartea i le putea stinge… Și atunci am moștenit ceva din încăpățânarea asta.

Cum arăta Bucureștiul în acea perioadă?

Aveam o locuință cu o singură cameră, lângă Parcul Carol, pe o alee. Acolo mi-am petrecut copilăria, pe străduțele alea superbe. Eu am venit de la Buhuși, familia mamei era de mari rabini, erau celebrii rabini din Buhuși. Aveam acolo la Buhuși o curte mare și mi-aduc aminte cum a venit un batalion SS. Și țăranii din vale de-acolo, când a venit batalionul SS, au venit cu coasele și au spus: „Dacă vă atingeți de rabinii noștri, noi vă tăiem cu coasele”. Și așa am scăpat.

Veniți pe de o parte dintr-o familie de rabini, din partea mamei, iar de cealaltă parte ați avut un tată de extremă stânga… Dvs ați moștenit ceva din spiritul religios sau dimpotrivă?

Mama nu era religioasă. Rabinii erau oameni luminați, cultivați și foarte credincioși, într-adevăr. Pe mine m-a interesat forța credinței. Eram în admirație. Dar eu nu sunt credincios. Cred în cu totul alte lucruri.

În ce?

Cred într-o natură care are un destin și o forță de creație pe care noi nu putem s-o înțelegem, pentru că ne depășește.

Care e prima amintire din viață?

Eu m-am născut în Israel. Și am venit în România pe la vreo trei ani. Bunicii din partea tatălui aveau acolo o fermă de găini. Găini albe. Bunicul era un om foarte nostim și el se juca cu mine cu găinile. De ce erau numai găini albe nu știu… Dar știu că multă vreme m-au urmărit imaginile cu găinile albe.

V-ați născut în Israel, ați copilărit și ați lucrat în România, apoi ați emigrat în Germania… Dacă ar fi să vă întreb acum ce sunteți dvs, ce mi-ați răspunde?

Nu știu. N-am avut timp să mă gândesc la asta. Viața m-a prins în așa hal, a fost din capul locului atât de preocupantă, întâi situația lui tata, pe urmă școala, pe urmă a început închistarea comunistă. Eu, fiind influențat de poziția lui tata, întâi m-am apropiat cu interes de lumea asta comunistă, a egalității etc. Pe urmă m-a dezamăgit din ce în ce mai tare. Pentru că totul era demagogie. Nimic din ce se întâmpla în jur nu ilustra aceste principii generoase. Și atunci, în liceu am început să mă îndepărtez, pe urmă au vrut să mă facă membru de partid și am refuzat. Asta mi-a îngreunat puțin drumul… Toată această experiență cred că a fost și motivul pentru care prin teatru am încercat să descopăr și demența umană. Dar ce sunt n-aș ști să spun.

Ce-ați descoperit cel mai important despre dvs prin teatru?

Am descoperit că nu mă ocup de mine. Deloc. Mă ocup de viață, mă ocup de ce mă indignează, dar nu de mine. Am devenit un om implantat într-o lume. Eu n-am fost eroul vieții mele.

Credeți că talentul se poate termina?

Eu cred că talentul este o dimensiune teatrală. Pentru că e capacitatea de a trăi o realitate imaginată. Da, cred că se poate termina.

V-ați temut vreodată că dvs vi se va termina talentul?

Nu. M-am temut de oboseală poate, dar că mi se termină talentul nu.

Dar care e cea mai mare frică?

N-am prea avut frici. Nici măcar de moarte…

Nu vă e frică de moarte, de ce e dincolo?

Poate că nu există niciun dincolo…

Și nici asta nu vă sperie?

Nu. Înseamnă doar că s-a terminat călătoria.

Frici n-aveți. Spuneți-mi dacă aveți regrete.

Da. Regret că am fost obligat să rămân în Germania. Germania era o țară dificilă pentru teatrul foarte modern. Acolo era chiar mai rău decât în România, pentru că nu era o putere oprimantă care să se opună. Era doar mediocritatea oamenilor. După al Doilea Război Mondial, nemții au apărut în istoria omenirii ca niște criminali. Și atunci tendința lor de a fi cum trebuie a fost o barieră dură.

Dacă ar fi să schimbați un singur lucru în traseul dvs. ce-ați schimba?

Nu știu dacă n-ar fi trebuit să mă întorc în România după Revoluție…