Urmărește-ne

FB

Bogdan Munteanu: Nu am scris doar despre epilepsie, ci și despre iubire

De Bogdan Munteanu mă leagă istoria unei porți, aparent banale, de pe strada Iani Buzoiani, numărul 14, la sediul Editurii Nemira. În 2016, a venit să semneze exemplarele de autor pentru cartea abia apărută atunci, „Ai uitat să râzi”, iar eu l-am poftit, după câteva amabilități, „dumneavoastră, vă rog, desigur”, în curtea editurii unde mă angajasem recent. Mi-a oferit un exemplar cadou, i-am oferit un nurofen forte și o cafea neîndulcită (sorry!), am anulat stângăciile prin câteva zâmbete și am pus cap la cap coincidențele. În „Ai uitat să râzi”, un tip și o tipă se cunosc la locul ei de muncă. Ea e cu 14 ani mai mică decât el. O cheamă Irina. Între poveste și realitate rămâne un spațiu foarte mic. Poate tocmai de aceea, când scrie, Bogdan e nu doar recognoscibil, ci firesc, fără stridențe și fără nevoia de a demonstra ceva cu orice preț, fiindcă viața, cu mărunțișurile ei, nu se cere demonstrată cu orice preț. A trăi e un instinct. Complicitatea pe care o stabilește prin scris cu cititorii lui amintește de familiaritatea tipică vechilor prieteni. Simplitate și electricitate. Forța, plăcerea descoperirii. Blândețea confesiunii. Imaginea a ceea ce este imaginabil. Anul acesta, în 2022, la Editura Nemira, în colecția nautor, coordonată de Eli Bădică, a apărut „Stai jos sau cazi”, o carte care, pentru prima oară în literatura română, abordează în profunzime un subiect prea puțin discutat: epilepsia. Între povestea lui și realitate rămâne iarăși un spațiu foarte mic. Acolo se strecoară vulnerabilitatea. Tăcerile. Negarea și acceptarea. Umorul. Curajul de a spune o poveste. Libertatea de a spune o poveste. În „Stai jos sau cazi” e o întreagă lume, văzută pe orizontală, de la nivelul căzăturii. Când închizi cartea, zâmbetul își reconfigurează traseul. Într-adevăr, în fața epilepsiei, umorul rămâne singura scăpare, iar Bogdan Munteanu ne oferă nu doar o lectură fundamentală și percutantă, ci și o mare parte din prezentul lui, laolaltă cu iubirea și onestitatea pe care orice ascultător le așteaptă de la povestitorul așezat în fața lui.

La o distanță de aproape 6 ani față de ultima carte publicată, Ai uitat să râzi, vine o apariție care se înscrie în același registru, dar care te conține pe tine într-un mod mai aplicat și mai puțin interpretabil. Vorbești de epilepsie cu aerul degajat al unui băiețel care s-a lovit la deget, dar care nu vrea ca ceilalți să știe că-l doare. Cum a fost pentru tine să abordezi un subiect atât de personal și de stigmatizat?

Cipri, protagonistul cărții, are epilepsie. Nu e neapărat ieșit din comun – aproximativ trei sute de mii de oameni din România au problema asta de sănătate. Trist e că doar două sute de mii sunt înregistrați de către CNAS. Neobișnuit, poate, și trist e că nu se vorbește aproape deloc despre epilepsie. Uite care e deosebirea dintre mine și Cipri: eu am tăcut prea mult timp, prin urmare, epilepsia a făcut jocurile în viața mea, în felul ei imprevizibil. În schimb, Cipri se încăpățânează să spună ce simte. Tot ce vrea e să povestească cât se poate de normal despre vulnerabilitatea lui, într-o lume în care nu se prea vorbește despre vulnerabilități. Caută să-și accepte condiția. E Cipri, cu tot cu Epi, nu invers.

Ce s-a întâmplat în ăștia 6 ani? De câte ori te-ai învârtit în jurul ideii?

De multe ori. Am scris vreo douăzeci de pagini prin 2017, să văd ce iese. M-am răcorit, eram furios. M-am oprit și am păstrat doar o pagină, două de acolo. Apoi mi-am luat un an sabatic, în 2019. În timp ce toată lumea era la muncă, eu mă plimbam cu câinele și mă gândeam la cartea asta. Ara era mereu de acord cu mine, n-a ieșit mare lucru.

Într-o zi am scris:

Cum te cheamă?

Nu știu.

Am fost fericit, mi-am dat seama că am găsit începutul cărții, iar când găsesc începutul unei cărți nu mi-e teamă de absolut nimic!

@Cărturești

Cine e cititorul acestei cărți? Cum crezi că l-ar schimba lectura unei cărți care îmbină biologia cu literatura? Pe cine ar privi diferit, pe tine sau boala?

Boala e însoțită de un fel de umor, pentru că atât Cipri, cât și cei care asistă la meciurile lui Cipri cu epilepsia percep realitatea distorsionat. Unii, pentru că nu știu nimic despre boală, alții, pentru că știu prea multe. Apoi, e în natura lui Cipri, și nu doar a lui, să facă mișto de greutăți, de propria condiție, de ceilalți. Ăștia suntem, ce naiba! OK, e riscant să scrii cu umor, da’ cred că merită să încerci, mai ales când normalitatea, așa cum o știm toți, poate fi pierdută atât de ușor.

Cartea poate fi citită de oricine. A citit-o și bunică-mea, i-am făcut-o cadou când a împlinit 90 de ani. Maică-mea mi-a povestit că i-a ascuns cartea. Buni s-a ținut tare, n-a zis nimic, dar nu s-a lăsat până n-a găsit-o. Îmi zice maică-mea după vreo trei zile: am prins-o iar că citește.

A prins-o, haha.

Crezi că oamenii îl plac pe Cipri, personajul principal al cărții? De ce?

Ce să zic? Poate că-i enervează pe unii că joacă table în loc de Sus-Jos, că are labrador, nu rottweiler, că nu sare în permanență la gâtul celor care-l stigmatizează și așa mai departe. Cipri nu caută să se facă plăcut în stânga și-n dreapta. Vrea să spună o poveste și să se așeze.  

Ce ai simțit atunci când te-ai hotărât să scrii despre epilepsie? Frică, salvare, curaj, eliberare?

Bucurie! Dacă nu sunt bucuros când mă apuc de scris, nu scriu.

Cum ai spus, în Stai jos sau cazi pariezi pe vulnerabilitate. Este, cred, prima oară când se tratează un subiect ca ăsta în literatura română – o apariție destul de atipică pentru piața de carte din România. Cât de descoperit te simți?

Nu mă simt descoperit. Sunt antrenat, Ai uitat să râzi e tot despre vulnerabilitate.

Faptul că am scris cartea asta îi face pe alți cititori să se deschidă. Să povestească despre experiențele lor. Să zică:

Și eu știu pe cineva.

Și vară-mea are.

Unchiul.

Frate-meu.

O vecină din satul bunicilor.

Un coleg.

Eu.

Noi!

Înainte să apară romanul, nu cunoșteam aproape pe nimeni cu epilepsie. Acum, pentru mine există noi și asta mă emoționează, solidaritatea mă emoționează, atunci mă simt descoperit, și ce bine e să fii din când în când descoperit!

Simți că, după atâția ani în care n-ai vorbit despre epilepsie, deși e o componentă a vieții de zi cu zi, ai sfidat-o în vreun fel? De ce acum?

Faptul că am scris despre epilepsie nu înseamnă că am sfidat-o. Am sfidat-o înainte, în toți anii în care am ascuns-o, deoarece credeam că nu pot fi acceptat. Acum știu că sunt acceptat. Și iubit. Nu am scris doar despre epilepsie, ci și despre iubire.

Prin câte procese sau rescrieri a trecut cartea? Când ai simțit că ai ajuns la forma finală și, mai ales, ce înseamnă pentru tine forma finală a unei cărți?

Am deschis zilnic fișierul. Uneori, am scris un capitol întreg, alteori, de cele mai multe ori, câteva rânduri. Am recitit, de multe ori cu voce tare, am făcut modificări, am încercat să redau melodicitatea pe care cred că o are o viață cu epilepsie.

Fiecare zi de lucru se încheie când simt că noua variantă e mai bună decât cea precedentă. Uneori trec 10 minute, alteori 5-6 ore. Media e undeva la 2 ore pe zi. Când simt că nu mai am nimic de schimbat, le dau manuscrisul câtorva prieteni care știu să-mi facă praf textul fără să o iau personal. Am emoții: pe de o parte, îmi doresc să le placă, pe de altă parte, vreau să mă spargă, să găsească toate rateurile.

Sunt obișnuit, am trimis destul software la testat. Apropo, cei mai neiertători testeri sunt poeții și prietenii de-o viață. Apoi, editura, colaborarea pe termen lung.

Care a fost partea cea mai plăcută în a scrie cartea asta? Dar reversul?

Cea mai faină chestie e că, propunându-mi să scriu un roman, m-am obișnuit să lucrez zilnic. Nu mi s-a mai întâmplat – înainte de Stai jos sau cazi am scris doar povestiri, pe care le asociez cu boemia, știu și acum barurile și cafenelele în care le-am scris. Doar pe Feri baci l-am început acasă, că nu-mi deschideau ăia mie de Paște să scriu.

Partea nasoală? Backspace și Delete. Orice scriu, sunt acolo, ca niște profi severi: nu-i bine, taie!

Poate o să le dezactivez cândva. Sau o să mă reîntorc la caiet și pix, la tăieturile care găuresc foaia, la inserții între cuvinte, ce romantic!

Când ai început să lucrezi la cartea asta, de ce te-ai temut cel mai tare și ce mai reprezintă teama aia astăzi?

De un Cipri constipat. Că n-o să găsesc ritmul potrivit. Că o să-mi pierd interesul pentru proiect.

Cartea a apărut, e citită și cred că va fi citită în continuare. Sunt foarte senin acum.

@Ionuț Suciu

Ai o legătură foarte specială cu timpul. Debut la maturitate, ciclu de câțiva ani între publicări. Tu nu pari deloc genul de autor cu care timpul să nu mai aibă răbdare. Ce faci când nu scrii?

Scrisul e cea mai tare meserie, se transformă în hobby când nu am nimic de spus.

Când nu scriu, scriu în gând.

Citesc, ascult povești, mă implic în proiecte culturale.

Mă ocup de traininguri pentru cei care doresc să devină programatori.

Cânt, dansez, aberez, râd, plâng, joc table ore întregi.

Mă iau în serios când am un proiect literar, dar nu într-atât încât bucuria scrisului să dispară. Știu foarte bine ce pot face și ce nu pot face în literatură.

O minciună din carte.

Eu sunt Cipri.

Un adevăr din carte.

Eu sunt Cipri.

Un secret despre carte.

Două cărți minunate care mi-au dat curaj să scriu Stai jos sau cazi:

Epileptic, de David B., și Mâini cuminți, de Ana Dragu.

Ultima dată când ai simțit bucurie pură.

Când niște prieteni au gătit, în secret, meniul lui Buni din Stai jos sau cazi, și au adus rom, ca la barul lui Kira-bani, și am citit un capitol pe roluri, Buni fiind interpretată spectaculos de un tip.

Când Mirela și-a tras tricou cu #suntcipri. Când Mirela mi-a adus și mie un tricou cu #suntcipri.

Când am vorbit trei ore cu Ovi despre epilepsie, futu-i morții ei!

Când am râs cu lacrimi cu Cristina, pentru că mi-a zis că semăn cu DeNiro când mă strâmb, și culmea, chiar semănam în poza aia, haha.

Fotografii din Arhiva personală

A absolvit Facultatea de Litere la Universitatea București, este de șase ani redactor la Editura Nemira și critic de teatru. A fost redactor la revistele Yorick și Amfiteatru. Este pasionată de pasiunile altora, pe care încearcă să le pună în valoare și în lumină cât mai bine.

1 Comments

  • Magda Bitay

    Emoționant interviu, foarte viu și plin de adevăr necosmetizat. Va mulțumesc din inimă Irina Cerchia și Bogdan Munteanu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

TOP

Text demo reclama

r