Urmărește-ne

FB

Mircia Dumitrescu: Am o singură frică: de uitare și de pierdere

O dimineață însorită de noiembrie în atelierul profesorului Mircia Dumitrescu, aflat în clădirea Muzeului Național al Literaturii Române din Calea Griviței, e o mică ieșire din timp. Afabil și jucăuș, artistul e înconjurat de propriile lucrări, de cărți, de caiete cu hârtie specială, de poeziile lui Nichita Stănescu, care a jucat, se știe, un rol fundamental în destinul său. Are un atelier de gravură și planuri despre care nu prea vorbește. Pare însă bucuros că a făcut expoziția „Perspective”, pe care o puteți vizita la Muzeul Național de Artă al României, până pe 30 ianuarie 2022.

Inevitabil, dialogul se îndreaptă dinspre locul pe care-l ocupă ea în parcursul artistului și într-o lume ce privește în altă direcție, dinspre traseul urmat până aici și fuga de stil… spre ceea ce înseamnă să faci artă în societatea de consum, tentații, capcane și locul artistului. Cu calm, cu deschidere, cu realism și fără nimic paternalist. Totul ține de… „Perspective”, un eveniment care nu trebuie ratat.

Un moment important din traseul dvs., expoziția de la MNAR se suprapune cu pandemia. Care e legătura dintre ele?

Am lucrat mai mult decât se poate în timpul ăsta. Am deja mai multe caiete. În definitiv, eu stau tot izolat, oricum. Singura lună care a fost urâtă a fost cea în care defila armata pe străzi. Stupid. La noi defilau militari, la Cluj făceau coadă, la aeroport, oamenii care plecau la cules de sparanghel în Germania. Dublă măsură. Am stat o lună în casă, după care am început să vin la atelier, unde rămâneam și peste noapte. Mi-am luat un pat, ceea ce în mod normal nu-mi place în atelier, pentru că te lenevești! Și așa mi-am refăcut o parte din lucrări care nu erau bune. Am făcut cam 400 de desene și 5 gravuri mari, pe care le-am expus.

Colț din atelierul de pe Calea Griviței

Am făcut și sculptura inspirată de Nichita, ale cărui desene le avem expuse aici. Eu ce desenam la el acasă lăsam acolo. Dar el venea și la atelier, de unde lua ce-i plăcea. Făceam troc: lua desen mare, îmi scria poezie mare. Am 33 de poezii de la el. „Decalogul pentru Mircia”, de exemplu, mi l-a scris pe o foaie mică. El e prezent și în expoziția de acum, bineînțeles. Când a împlinit 49 de ani, i-am făcut cadou acest „Decalog” al lui pe care îl vedeți în expoziție, dar tipărit în stil Gutenberg, în 11 exemplare, pe care el, la rândul lui, le-a și făcut cadou în aceeași zi.  Ca fapt divers, când a aflat că eu nu mă numesc „Mircea”, ci „Mircia”, mi-a scris poezii în care numele meu apărea și cu 3 „i”!  Textele lui transformate în lucrări le-am terminat foarte târziu, abia în 2008, când am făcut 11 cărți, care au fost în expoziția de la Palatul Parlamentului.

De ce „Perspective” acum, după mai bine de un deceniu?

Am făcut „Perspective” acum din orgoliu. Eu am avut în 1973 o expoziție, am ieșit pe piață foarte bine, după care 35 de ani n-am mai făcut expoziții, deși voiam cu toții să expun. Deja îmi cumpărasem o presă pe care dădusem leafa mea pe un an, nu mai aveam bani și nu voiam să folosesc materiale proaste. M-am și certat cu Marcel Chirnoagă, care zicea să prindem lucrările cu piuneze pe pereți. El era dornic să plece din țară, eu nu. Și dacă îmi pierdeam respectul de sine… În fine, a fost complicat, a trecut și supărarea!

O pauză expozițională de… 35 de ani? De fapt, e o falsă pauză, pentru că în acest timp ați expus, dar în alte cadre.

O dată, pentru că nu aveam hârtie să imprim lucrările. În 2008, când am făcut expoziția mare, n-a crezut nimeni că e o expoziție de o singură persoană. Atunci am umplut peste 1000 de metri din Parlament cu lucrări – cărți, gravuri etc., pentru că după 1990 au apărut materiale. Înainte, era hârtie Letea, pe care nu puteam s-o sufăr. Chirnoagă și ceilalți se duceau în tabără la Tescani și credeau că e bună hârtia de la fabrica de acolo. Dar nu era bună deloc, era din deșeuri și cleiul o strica. Nici hârtia de acum prezentată drept „manuală” nu e cu adevărat bună.

Departe de orice formulă și aproape de Nichita Stănescu în noua expoziție

Caietele din expoziția de la MNAR, de exemplu, sunt din hârtie de la un ungur care face ceva special. Ea rezistă cel puțin 500-600 de ani. Tot prietenul din Ungaria mi le și leagă. Într-o zi m-am apucat să țin un jurnal. Mi-am cumpărat stilou, am scris, dar, ciudat, a dispărut cerneala, de parcă ar fi fost cerneală simpatică. Toate caietele sunt din hârtie reciclată și au clor mult. Acum am alte caiete frumoase și un stilou nou, o să scriu zilnic.

E un fel de rezistență, de opoziție chiar, față de prezent, în care totul se uită repede, memoria e foarte scurtă și totul e „nou”.

Da. Expoziția însă nu e o retrospectivă, cum au crezut toți, ci o construcție. Având mult material, am putut să iau lucrări din anii 1970 și să merg până în 2021. E un fel de existență a lucrului făcut și refăcut. Cu seria „Scaunele”, de exemplu, începută în urmă cu ani și continuată acum, aveam sentimentul unei transcendențe. La început, speram la un adevăr care trece peste timp și e dincolo. Dar acum, de data asta, nu mai e nimic, în afară de agitația după un loc în spațiu. Eu asta am vrut în „Perspective”: să-mi arăt existența.  Primele expoziții, de la Muzeul Cotroceni, de la Sala Pallady de la Academie și de la Muzeul Brukenthal, le-au făcut în iunie, în jurul zilei mele de naștere. Expozițiile erau tematice, cum am învățat de la Nichita. Erau ilustrații de carte organizate în cicluri, fiind obișnuit cu sistemul de construcție a cărții. În cea de la Palatul Parlamentului am mers pe ideea călătoriei vieții către moarte. Lucrarea principală era „Marele călător” – numai hainele care se balansau, atât rămăsese dintr-un om. Compozițiile din interior erau șocante. Înăuntru era armata care opresa oamenii de pe scaun. Dar nu armata conducea. La cea de la Brukenthal se vede, sper, respectul pentru Nichita și Eugen Schileru, profesorul meu. Și atunci mi-am expus pentru prima dată pictura, deși pictez de mult. Acolo am aruncat buzduganul. Acum expoziția de la Palatul Regal mă reprezintă. În comunism nu aveai voie să scoți albume. Dacă aveai 60 de ani, puteai să faci unul mic! Un album ți se făcea după moarte! La Muzeul de Artă, la fel. Eu sunt un caz de mort viu cu expoziția asta!

Această bătălie dintre bidimensional și iluzionarea cât mai mare a spațiului a fost problema mea. Desenul m-a împins tot timpul înspre meserie, iar apoi am intrat în sculptură. Și sculptura mea e o minciună între bidimensional și tridimensional.

Aveți aici pictură, sculptură, gravură etc. Nu sunteți un artist al formulei. O evitați dintotdeauna?

Țin mult la asta. E vorba despre o continuitate, care pleacă din desen. Cea mai mare problemă este, se știe, să surprinzi spațiul. Ce se întâmplă azi e din ce în ce mai grav. Oamenii, având atâtea mijloace de reprezentare pe care le preiau repede – fotografie, televiziune, film, chiar și 3D –, devin leneși. Dar, preluând obiectul în 3D, nu mai meditează asupra lui. Eu prin desen am încercat, de când mă știu, să prind spatele obiectului. Dar, vrei, nu vrei, îl prinzi tot din față. Această bătălie dintre bidimensional și iluzionarea cât mai mare a spațiului a fost problema mea. Desenul m-a împins tot timpul înspre meserie, iar apoi am intrat în sculptură. Și sculptura mea e o minciună între bidimensional și tridimensional. La un moment dat, ajunge să fie plată. La expoziția din 1973, pentru mine problema era semnificația lucrului, nu formală. De asta, zic eu, nici nu sunt un artist modern. Nu am nimic de-a face cu „modernismul”. De fapt, artiștii s-au despărțit de atunci: unii merg spre o artă formală, iar ceilalți spre o artă care se vrea „cu semnificație”. Eu aici mă situez. Mi-a prins foarte bine că am citit „Antimodernii” lui André Compagnon. Eu tot timpul am avut reacție față de cei care se întorceau din străinătate cu forme, iar eu rămâneam cu gura căscată. Mulții erau epigoni, mulți sunt și astăzi.

Aproape de mituri și arhetipuri. Un fel de a face artă „cu sens”

Acum totul e din cauza comercialului: se vrea noul cu orice preț. Banul parcă nenorocește omul și de multe ori nu-l mai lasă să gândească. Și eu aș fi putut să sar dintr-o barcă în alta. Țin minte că venise și la noi moda pop-art-ului american. Toți erau fascinați și totdeauna am fost dornici să ne sincronizăm cu Vestul. Obsesia asta duce la pierdere. Brâncuși n-a mai sculptat nimic în ultimii ani. Și a făcut fotografii propriilor lucrări. „Pasărea măiastră” e fotografiată și din pieptul ei pleacă lumina. Pasărea nu o mai vezi, lumina distruge toată forma. La noi, în comunism, pop-art-ul se reducea la pachete de țigări și sticle de bere goale în vitrină. Tu nu mai erai martor al timpului tău, erai un epigon. Mi-am dat seama că „a asimila” ce e în afară fără a înțelege ce e înăuntru înseamnă să mă duc de râpă.

Un alt motiv al acestei „pauze” de decenii a fost că am ajuns secretar la Secția de Grafică  a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Or, când ajungeai într-o funcție te lingușeau și erai în pericol să-ți scape de sub control cine ești tu. Nici nu am mai făcut expoziții, cum spuneam, ci doar am prezentat lucrări și am luat premii. Nu-mi convenea, aveam sentimentul că-mi fuge pământul de sub picioare. Secretar nu era o funcție politică, nu eram membru de partid, motiv pentru care nici nu am putut să intru la facultate ca profesor decât după Revoluție. Nu am fost fricos, dar, de la țară fiind, nu am vrut să intru în baltă prea mult – în baltă sunt și cornaci. Or, trebuie să fii foarte atent să nu pierzi pământul de sub picioare. A fost lucrul cu cărțile și el m-a ajutat să nu am un stil. Mie mi se pare o aberație să rămâi la un stil. Trebuie să încerci să te adaptezi sensului lucrării. Iar ea îți dă mijlocul de lucru.

Acum observăm o paradoxală tendință spre uniformizare?

Din cauza epigonismului și din cauză că societatea de consum înghite tot. Profesorul Schileru, membru de partid din ilegalitate, din cei 700, rămas lector până la pensie, făcea parte din elită. I-au dat voie să plece la Paris abia cu o jumătate de an înainte să moară, cu toate că era comunist. La întoarcere, mi-a spus că i-au plăcut mult cafenelele, platanii, soarele, fetele frumoase. Dar nu i-a plăcut… moda! După câteva luni în care o personalitate e ridicată în slăvi, totul dispare, se duce în neant, toată lumea a uitat deja! Uite, noi încă adunăm, încă avem puterea de a coagula, dar modele împing într-așa o măsură, că totul se duce foarte repede și în suflet nu rămâne nimic. Pe vremea când noi n-aveam voie să ne uităm nici pe cărți despre neorealism, Schileriu n-a prezentat „Lumea ca labirint”, cartea lui Gustav René Hocke. Atunci, imediat, s-a format osatura despre manierism. Concluzia? Trebuie să rămână meseria și acumularea intelectuală.

În expoziția „Perspective” totul se desfășoară între reperul stabilit de Sf. Ioan, cu „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, și elogiul femeii, din partea opusă a spațiului expozițional, cu tot cu unele lucruri grotești. În prima fază, am plecat de la concret. Un coleg de facultate, nepotul lui Mircea Eliade, s-a spânzurat. Fratele lui, doctor, a fugit din țară, iar el s-a spânzurat de frică. Am aflat povestea abia acum doi ani de la Eugen Mihăescu. Arătam agitația noastră, agitația omului, după un loc și după pâine, apoi am mers spre real – dăduse Ceaușescu legea avortului și eu am făcut „Mitul bucuriei de a trăi” și copilul ca un Mao care urinează. Iată teme precise. Atunci am început să fac și sculptură, pornind de la o temă foarte apăsătoare la noi: „ai depășit linia”. Linia partidului. Și acolo e un om împușcat. De aceea am și folosit în gravură metrul, tot timpul. Eram înnebunit după Camus atunci și am încercat să găsesc mituri de reinterpretat.

Componenta mitică e foarte prezentă și în „Perspective”, care tratează mai multe teme și personaje într-un fel care îi dă mult de gândit vizitatorului. De la personaje biblice la Don Quijote sau spre „mitologiile” create de Pessoa, Fellini ori Greenaway.

Am făcut un ciclu pornind de la Apocalipsă: peste 40 de lucrări. Aici sunt expuse 8. Și am încheiat cu „Filocalia”. Nichita avea „Tunelul oranj”, o poezie care îmi place foarte mult, și așa am încheiat. Eu nu sunt un om religios în sensul fanatic. Pentru mine, credința e ceva ce există în interior, nu o pun în discuție.

Expoziția de la MNAR începe însă cu o pictură în ulei intitulată „Căutarea verticalei”. Sub semnul acestei căutări stă, e evident, întregul traseu expozițional.

Credința însă nu o faci circ. Credința e a ta și atât. Am avut un profesor a cărui familie a murit la Auschwitz, doar el a scăpat și a ajuns activist la Satu Mare. Când greco-catolicii au fost scoși din ilegalitate, s-a făcut greco-catolic. Ultimele poze le am cu el în mantia franciscană. M-a marcat mult această întâmplare.

Vorbiți astfel într-o vreme în care parcă ne întoarcem la arta angajată?

Eu cred că artiștii sunt puțin speriați. Înainte de 1989, ți se cumpărau niște lucrări de către stat. Acum artiștii fac un pact sau altul, pentru că nu au bani. Sunt cumpărați. Înainte știai că ți se cumpără câte ceva, acum ei speră că li se cumpără câte ceva și plusează cât mai mult. Eu nu mă vait, pentru că m-am organizat în funcție de venitul fix, deși grafica se plătea foarte prost, pe când pictorii și sculptorii erau plătiți foarte bine. Majoritatea nu erau angajați. Totul era organizat și toți bârfeau că e totul comandat.  Bițan și Șetran câștigau enorm, lucrau mult pentru partid. Constantin Piliuță și Sabin Bălașa la fel. Dar ei rămâneau artiști. Acum, când banul dictează, nimeni nu mai cumpără nimic.

Eu cred că artiștii sunt puțin speriați. Înainte de 1989, ți se cumpărau niște lucrări de către stat. Acum artiștii fac un pact sau altul, pentru că nu au bani. Sunt cumpărați.

Eu nu vând niciodată. Am o singură frică: de uitare și de pierdere. Mircea Spătaru, sculptor extraordinar, nu are nici măcar un album, iar lucrările lui zac acum sub o prelată, la Cluj. Mirel Zamfirescu și Paul Vasilescu, și ei mari artiști, nu sunt unde ar trebui să fie. Mulțumesc lui Dumnezeu, eu au fost în lumea scriitorilor și ei m-au ajutat foarte mult. Atelierul meu se află, relevant, la Muzeul Național al Literaturii Române. Jos am atelierul de gravură, cu presele. Eu am învățat un lucru: lucrările să mi le pun în ramă. Și, cum spuneam, îmi permit să nu vând. Partea nenorocită e că, după un timp, lucrările făcute de mine cadou ajung la licitație și nu e plăcut…

Mai este artistul un Don Quijote care se luptă cu morile de vânt?

Nu se luptă. El chiar crede. În fond, Vermeer și-a dat toate lucrările ca să-și ia pâine. „Secolul de aur olandez” a ținut 30 de ani și toți artiștii au murit în condiții nefericite. Rembrandt a murit bătrân și foarte bolnav, Pieter de Hooch s-a spânzurat, funia putredă de care atârna s-a rupt și el a căzut în apa înghețată… De ce? Se rupsese vremea: înainte credeau în ceva, apoi ceilalți au vrut să fie frumoși și bine îmbrăcați. Cumva, e la fel. Într-un fel, sunt mulțumit. Cunosc mulți artiști valoroși, care au fost nevoiți să lucreze pe gustul comanditarului și s-au paradit. Or, dacă fac o prostie, să fie pe gustul meu…

Și cum se evită compromisul?

Nu ai cum. Și mai e ceva, mai grav: odată cu arta formală, artistul a pierdut arta de a intra în public, nu mai poate face asta. Totuși, experimentele tale nu trebuie să le arăți publicului, îmi spunea Nichita. Tu trebuie să arăți ce te reprezintă. Publicul nu are timp să vadă tot și să discearnă. Iar criticul vrea să fie primordial. Eu, făcând artă de semnificație, poate am noroc să priceapă publicul la prima mână. Dar, în cazul artei formale, vine adesea criticul, adesea un complexat aflat între două profesii – nici scriitor, nici artist. Marii noștri critici de artă voiau să fie scriitori: Petru Comarnescu, Eugen Schileru, Ion Frunzetti etc. Acum niciun critic nu are meserie. Meseria plastică nu o știe, dar vorbește despre plastică. El nu știe gramatica. Un artist evoluează și tot acumulează, în tehnică și în idee. El merge cu ideea, iar criticul ajunge în momentul de față să facă programele artiștilor. Eu am avut niște expoziții în RDG, unde am stat mult, și știu cum stau lucrurile acolo. Cunoscând un critic serios, profesor de fotografie, atunci am înțeles și eu ce înseamnă cu adevărat un critic. Or, la noi, criticul a ajuns curator, deși nu știe despre ce e vorba.

Rolurile se schimbă, cu atât mai mult acum, într-o societate în permanentă transformare.

Se schimbă educația. Există posibilități nebănuite, dar cuvântul ajunge din ce în ce mai greu, pe măsură ce imaginile sunt din ce în ce mai rapide. Așa nu mai ajunge nimic la tine. Eu mă întreb ce și-o fi zis Kafka atunci când a văzut prima dată un cinematograf. Mi-l închipui spunându-și „Eu nu pricep nimic din ce e aici. Scena asta pe mine nu mă lasă să gândesc”. Dar acum?! Să vadă el ce vedem noi, astfel încât nu mai vedem nimic?!

E o chestiune de… perspectivă. Apropo, expoziția dvs. are un titlu cuminte, impersonal, care permite orice.

În el încape totul și am vrut să ocolesc cuvântul „retrospectivă”. Aici nu e vorba despre niciun final, ci despre continuare și continuitate. În plus, e o mișcare permanentă.

Variațiune pe tema Sfântul Gheorghe în lupta cu balaurul

Ideea, în cazul multor lucrări, se modifică pe drum. Am vrut să fie o expoziție vie.  În caietele din expoziție sunt un fel de jurnale și am lăsat unul pe care vizitatorii să-l poată pipăi, în spirit calofil.  Există un spirit ludic care se îmbină cu o anumită monumentalitate. Este o expoziție care are o semnificație. Sunt mulțumit. Acum aș vrea să lucrez, împreună cu soția, artista Anna Mária Orbán, la altă expoziție. Tapiseria de aici e făcută de ea, după un desen al meu. Acum ar vrea s-o construiască și pe bunica, dar între timp are de făcut și lucrările ei. Noi suntem niște insule. Să fie o insulă și expoziția mea, într-o mare.

Este filolog, absolventă a Facultății de Litere a Universității București, editor, traducător și publicist. A lucrat ca jurnalist cultural la diverse publicații (Ziua, Adevărul, revista Yorick, revista Amfiteatru). Coordonează Centrul Național al Cărții din cadrul Institutului Cultural Român.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

TOP

Text demo reclama

r