
Total lipsit de nuanțe, ca un om care știe că, dacă nu aleargă acum, nu mai ajunge niciodată, cred că, pentru persoana care a mers la școală, inclusiv la una puțin de tot superioară, măcar în titlu, cred, așadar, că informarea, minima informare din surse ce depășesc opiniile de pe wall și ce se mai aude, în trecere, la televizor, în metrou sau pe scară, reprezintă dovada unui minim respect de sine. Iar pentru un om care se crede isteț și are motive –, pentru că a citit mai mult de o mie de cărți, a trăit lucid, s-a entuziasmat și s-a îndoit până la disperare de propria opinie, a greșit și s-a întors din greșeală, a răbdat, a ascultat, a reușit și a riscat, măcar uneori, să spună deschis în ce crede – informarea, documentarea, definirea temeinică a termenilor pe care îi folosește reprezintă o formă de minimă igienă personală.
Restrângând cercul, în cazul în care ai trecut prin școală suficient de mult și ai avut șansa să te strecori prin copilărie fără incidente majore, dacă spui prostii cu siguranța ignorantă a analfabetului, ești nefrecventabil. Numai bun să instigi revolte scrise noaptea.
Recent, mi-am petrecut 5 ore încântătoare alături de oameni care, teoretic, trebuie să ajute alți oameni să se „vindece”. Să învețe să reconstruiască, să vadă adevărul, să-și descopere responsabilitatea, să fie în serviciu, să audă, să înțeleagă, să analizeze, să catalizeze echilibrul. 5 ore, cinci, de opinii strident neinformate, ridicate solemn la rang de axiome. S-a vorbit de Putin, război, geopolitică, alimente bio, sensul vieții și, invariabil, despre cât de deștepți suntem noi, din cameră, și cât de proști sunt ei, ceilalți, de afară. De fiecare dată cu formule de tipul: „adevărul e că”, „se știe că”, „îți spun eu că”. S-au rostit prostii ample, năucitoare uneori, imediat infirmabile, la prima căutare pe Wikipedia.
Despre dinamica obtuză a grupului, a oricărui grup închis, în care opiniile se validează reciproc, repetitiv, într-o spirală care se afundă până la irelevant în raport cu exteriorul de care se enclavizează, poate că o să scriu altă dată.
Sau, poate, n-o să scriu deloc, pentru că, sper, totuși, să mă opresc, așa cum e igienic, în bariera atât de înaltă, tot mai înaltă, care se ridică în calea puținului pe care știu că m-am ițit, naiv, crezând că aș putea să cartografiez sensuri.
Însă, despre neinformarea agresivă, neatinsă de îndoială, tolănită în prea puținul timp care îmi mai rămâne, care ne mai rămâne, poate, a trebuit să scriu.
Lasă un răspuns