Să citești cartea, să vezi filmul, să auzi, să guști, să încerci, să mergi, să. Îndemnurile astea robuste, cu iz de poruncă sau de provocare, primite de la prieteni, colegi, instalatori, profesori, electricieni, casnice, casnici și orice alți întâmplători vecini de traseu, pot conține, pe lângă entuziasmul împărtășirii unei experiențe relevante – reflex absolut onorabil, de altfel – și accente mai puțin altruiste, precum dorința implicită de confirmare a unor opțiuni, gusturi, descoperiri și, încă mai solicitant, o formă de militantism. Neconștient, de regulă, deci cu atât mai agresiv.
În general, emițătorul lui „trebuie neapărat să” are certitudini cu anvergură – repere bine înfipte în biografia deja parcursă și în bornele culturale/profesionale bifate – pe care le consideră singurele unități de măsură legitime pentru evaluarea binelui general, a relevantului obiectiv, a valorii și a nonvalorii. A citit, a văzut, a auzit, a gustat, a încercat, a înțeles, știe bine „cum stă treaba”, se consideră, măcar în unele contexte și cu anumiți parteneri de discuție (mai curând, victime de monolog), o autoritate în materia dezbătută. Motiv pentru care, de cele mai multe ori, epuizat de propriul preaplin, devine total impermeabil la alte gusturi, experiențe, recomandări.
După ce te bombardează cu „trebuie neapărat să”, testându-ți curiozitatea și răbdarea cu aluviunile încântării de sine, când, în sfârșit, primești dreptul la cuvânt și îndrăznești să îți expui propriile opțiuni – măcar așa, să-i arăți că-l meriți, că ești în rândul lumii lui – observi cum entuziasmul împărtășirii se epuizează instantaneu. Dacă ai noroc, îți oferă cel mult un strop de atenție, câteva minute, interval în care își verifică telefonul, cere nota și strecoară absent reacții monosilabice, după care, fie se întoarce la propria poveste, singura care contează, fie te părăsește abrupt, pentru că și-a făcut treaba, s-a descărcat, s-a confirmat, și-a marcat teritoriul, deci poate pleca să se reverse în alte direcții.
Însă, cu toate efectele sale adverse, autorul recomandărilor imperative se poate dovedi și un partener de discuție util, fascinant punctual, dacă îți exersezi răbdarea, îl consumi cu moderație, reușești să separi informația obiectivă de reziduurile subiective și asumi că, măcar uneori, militantismul, certitudinea hotărâtă să contamineze „neapărat”, poate fi și expresia unei insecurități profunde.
Înțelegând vulnerabilitatea agresorului, e posibil să-l dezarmezi. Posibil, nu neapărat.
Lasă un răspuns