Analizată prozaic, cu instrumente categorice, de abecedar, evoluția individuală poate fi considerată rezultatul unui șir semnificativ de încercări nereușite, comise entuziast, inerțial sau disperat, alimentate de fuziunea dintre ignoranță și speranță, până când se epuizează rătăcirile, cristalizându-se, univoc, progresul. Evident, din când în când, se mai produc și iluminări punctuale cu implicații universale, ruperi de ritm pe nume propriu, consemnate onorant în manuale. Dar, pentru majoritatea vastă a oamenilor, care aleargă după mai bine, încercând să scrie, din mers, instrucțiunile de utilizare ale unei vieți ce le-o ia constant înainte, eșecul – conștientizat ca atare, în cele din urmă – pare să ofere singurul tipar general accesibil către potențiala evoluție personală.
Însă, deși are această utilitate majoră, de a elimina sistematic necunoscutele care obturează accesul spre reușită, eroarea a fost și încă este conștiincios penalizată în familie, în sistemul de educație, în societate, în general. O imensă nedreptate, în opinia celor care, de câteva decenii, au pornit să-i repare onoarea fiicei nelegitime a intenției conștiente, surorii vitrege și desculțe a perfecționismului. În acest context, pe lângă unele evoluții pozitive incontestabile, precum renunțarea, în învățământ, la sancțiuni și calificative inadecvate, au apărut și corifei ai mișcării de reabilitare a eșecului care, controlând autoritar narcisistul jargon psihologic disponibil online, încearcă să deschidă ochii tuturor celor care (încă) nu au ascultat cele mai recente podcasturi motivaționale. Iar această campanie viguroasă de emancipare începe să dea rezultate. Lumea dezbate, mentalitățile se schimbă, greșeala câștigă binemeritatul respect și doza de discriminare pozitivă implicită.
Astfel, în prezentul asaltat de axiome cu aparență psihologică, nici măcar un auz resemnat spre autoconservare nu se mai poate feri de contactul cu o descoperire majoră și invariabil militantă: greșeala nu trebuie evaluată negativ, inhibată sau penalizată, pentru că, în general, nimic nu este greșit, cât timp răul și binele, ratarea și împlinirea sunt relative, iar diferența reprezintă încă o valoare în sine. O concluzie admirabilă și perfect sincronizată cu cele mai recente descoperiri ale omului modern, față de care se strecoară, însă, o întrebare timidă, stingherită de propria prezență: dacă greșeala nu mai e recunoscută că atare, își mai poate împlini rolul de catalizator al succesului? Sau, reformulând și accentuând repetitiv tema, dacă greșeala este reabilitată și confirmată drept partener egal (în diferență) al succesului, nu își pierde complet utilitatea, devenind, în sfârșit, obiectiv și ireperabil, nocivă? Probabil că nu. Pentru că, în mod evident, „greșeala negreșită” rămâne doar încă o greșeală ca oricare alta, deci își păstrează potențialul de a deschide un drum, chiar și ceva mai întortocheat, către evoluție. Cu aceeași minimă condiție generală: în cele din urmă, să i se descopere conștient neajunsurile.
Lasă un răspuns