Urmărește-ne

FB

Cu valori democratice și liberale

„Copiii Întunericului tânjesc, eventual, să-i vadă pe Copiii Luminii, dar le cercetează referințele cu mare suspiciune.” Scrierea asta a lui Saul Bellow, tocmai m-a vindecat, probabil doar pentru o foarte scurtă vreme, câteva secunde –  minute, dacă am noroc – de reflexul de a înlocui „blândețea și compasiunea” (valorile „primei inimi”, democratice și liberale în perspectiva domnului Bellow) cu proclamarea perspectivei mele împotriva celorlalte.

Văd teatru, spectacole de teatru, cam de la 14 ani, cu o frecvență aproape rezonabilă, oricum incomparabil mai susținută decât cea cu care am încercat de câteva ori să scriu. Mă așez în sală și, de prea multe ori, mă trezesc măsurând distanțe între ce trebuia să fie, între ce credeam eu că poate fi și ceea ce se întâmplă pe scenă sau, mai degrabă, ce văd și cât (nu) înțeleg că se întâmplă acolo. Într-o vreme, multă vreme, cu cât creștea ecartul dintre înălțimea așteptării și neîmplinirea ei implicită, de după, mă grăbeam să găsesc explicații, să lipesc etichete, să fiu fascinat sau stupefiat, iluminat ori dezamăgit, nedumerit sau, în cazuri extreme, definitiv rătăcit de fenomen. Însă, treptat și inevitabil, supraexpunerea a atenuat semnificativ sensibilitatea percepției și-a reacției, deopotrivă. În ultimul timp, m-am învățat și eu, ca mai toată lumea civilizată, integrat în minuscula și amețita de învârtit în jurul propriei axe comunitate de profil, să descopăr echilibrat realizările punctuale, „tehnica”, „inovația”, „curajul”, „viziunea, „intenția”, fragmentul în detrimentul întregului.

În ultima perioadă, singurele momente de intensitate excesivă – de regulă, revoltă autentică, deci compromițător de naivă – apar atunci când mi se pare că sunt ținut forțat în bolborosirea cu pretenții de discurs a câte unui impostor, uneori regizor, care își împănează spectacolele – montate pe texte alese de multe ori, din motive fără legătură cu calitățile lor intrinseci – cu momente de „sublim”, de „artă” desprinsă de imediat, de bun simț și de coerență, pe scurt, clipe de metaforă lucioasă și atât, care imită ce-i lipsește, adică doar sensul, adevărul, semnificantul și consistența. Sigur că înțeleg, atât cât mă țin mijloacele, deci puțin, că alunecarea asta – plată, în definitiv – de la revolta infantilă la blazare presupus înțeleaptă este parcursul standard al oricărei treceri.

Dar, chiar și-așa, intuindu-mi statutul, călător pe traseu predeterminat și în formulă fixă, nu știu altfel. De fapt, nu știam înainte, pentru că, acum, trezit de fraza domnului Bellow, citată la început, încărcată de autorul său cu semnificații care nu se raportează deloc la teatru, am înțeles, privind miop, doar în foarte aproape, că inclusiv ceea ce poate părea impostură, odată instalată pe scenă și luminată de reflector, dobândește șansa reală de a se contamina, măcar accidental, cu autenticul fenomenului pe care îl simulează. Iar eu, spectator, deci beneficiar al unei posibile particule de adevăr care transcende convenția imediată, așezat în întuneric, al meu, al sălii, al necuprinderii implicite a tuturor sensurilor potențiale, aș fi mult mai câștigat, dacă aș renunța la „cercetarea suspicioasă a referințelor” și aș căuta, cu blândețe și compasiune, realizările. Inclusiv și, în unele cazuri, în special, pe cele involuntare.

În mod sigur, perspectiva asta pozitivă, constructivă, integratoare, de care mă îndoiesc pe măsură ce o scriu, nu va fi de niciun folos pentru teatru. Pentru impostori, creatori, spectatori, critici. Pentru nimeni. Cu excepția mea. Care voi continua, poate, să merg la teatru cu o frecvență și mai aproape rezonabilă.

Foto: TNB/Florin Ghioca

1 Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

TOP

Text demo reclama

r