Mă uit la scena rotativă ridicată de Carmencita Brojboiu la rang de apartament și-un pic de azil și nu văd deloc „o poveste de familie serioasă și realistă și o privire nesentimentală, intens emoțională (sic!) asupra lumii prin ochii unui bărbat care se confruntă cu demența”, cum zice Intro-ul producătorului. Mai degrabă un carusel ai cărui călușei sunt un mobilier necesar și suficient în ecuația existențială, din spatele căruia s-ar putea auzi vătuit, cu vocile lui Leslie Caron și Mel Ferrer, a song of love is a song of woe, don’t ask me how I know, pentru ca, în față, ca element heraldic în miezul blazonului, să sclipească șugubăț-melancolic ochii lui Victor Rebengiuc, sub aripile de literă lambda întoarsă (cu „brațele” la fel de lungi, ea, litera, de dragul tabloului), alcătuită din arcade și nas. Căci ochii actorului sunt prin ei înșiși un întreg spectacol, alături de trunchiul rotativ al decorului, ca de măslin trecut prin multe veacuri la mal de Egee (dacă tot ne-a ieșit lambda-n cale). Și de o sugestie coaptă în traducerea personalizată a regizorului Cristi Juncu după Lullaby-ul lui Tom Waits și ajunsă la spectator prin vocea lui Cătălin Babliuc: „Totu-i punere-n abis/Urcăm scara pânʹ la vis”. Scara lui Iacob, care numai în vis poate apărea? În visul, care e viața însăși, dacă e să-l credem pe Calderon de la Barca? În orice caz, acolo, în vis planurile se suprapun, se întrepătrund, se arată și dispar după o noimă care nu e a unei narațiuni liniare pentru dorlotat simțul comun. Ci a escapadei în abisal, a unei puneri în abis (mise en abyme) care, dincolo de inima blazonului, provoacă povestea-n poveste-n poveste și tot așa, cam cât o viață de om. Trecând din cameră-n cameră, învârtindu-se ca decorul, ca un derviș cu transa pre transă călcând.
Or, aici nu (mai) e nimic maladiv, poate doar constatarea că abisul nu poate fi stăpânit, cam cum nu poți stăpâni două oglinzi puse față-n față. Chiar când ai „prevăzut totul până în cele mai mici amănunte”, ca Administratorul lui Virgil Mazilescu în „relatarea (lui) absolut onestă”: „transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasă/viața mea”. Fiindcă am avut continuu senzația că nu știu bine (nu cumva ca André?) dacă, la Bulandra, Cristi Juncu a montat textul lui Florian Zeller ori ceva între poemele lui Virgil Mazilescu „administratorul explică în ce constă de fapt viața lui” și „opinii despre guillaume”. Cum se vede, poetul (plecat în alte încăperi ale caruselului la numai 42 de ani) eluda majusculele, cum personajul lui Victor Rebengiuc eludează marile și potențial festivele teme, căci de la nivelul și vecinătățile ajunse „la limita peste care nu se mai poate trece”, în mod paradoxal, micile detalii ale vieții trimit monumentalul în categoria insignifiantului, pentru că „totuși transportul/unui dulap din sufragerie pe terasă/și pragul tocit zâmbetul pe cale de a se coagula/și piciorul retrage-ți piciorul și întâmpină zeii”. Vasăzică, sintaxa rupe și (se) întrerupe, tot așa cum poveștile și imaginile alunecă-n abis „urcând scara până la vis”. La fel cum li se întâmplă și surorilor Anne (Ana Ioana Macaria) și Laura (Maria Veronica Vârlan), cea dintâi statuie a răbdării, cealaltă campioană a ludicului, poate prezente acasă, poate la Londra, poate pe un pat de spital ori de morgă, în urma unui accident, alunecând cu tot cu bărbații (Cătălin Babliuc și Constantin Dogioiu) vieții lor (de moment) și asistentele social-medicale (Oana Tudor) printre (din nou Mazilescu) „creierul și tufa de mărăcini din fudul grădinii/mătasea verde (…) lacul și cohorta de închipuiri sumbre”.
Nu aș vrea să se creadă că ignor premeditat primul nivel, cel al ravagiilor morbide ale vârstei, care firesc dau fiori și lacrimi celor trecuți, ca martori, prin astfel de experiențe (din păcate, fac parte dintre ei), dar a reduce spectacolul de la Bulandra la un soi de material didactic pentru studenții mediciniști ar fi îngrozitor de puțin. Lasă că habar n-am cine e-n plină confuzie: André, himericele lui fiice cu tot cu nu mai puțin himericii iubiți și personal medical, sau spectatorii din sala de la Izvor, făcând una scena și propriile și bântuitoarele himere. Cel mai probabil, noi toți.
În orice caz, decorul rotativ al Carmencitei Brojboiu pregătește de la bun început contrapunctul din final: de sus în jos, trunchiul domiciliar e cuprins de mucegai, se scorojește, se coșcovește, aproape nebăgat în seamă. Ca tot omul. Pregătind plânsul lui André din ultimele minute ale spectacolului, chemarea mamei sau, cum ar fi spus Virgil Mazilescu: „cântă cocoșii. se apropie zorile. umil/guillaume va ajunge din nou în pântecul mamei sale.” Contrapunct minat pe loc, rece, cu o tandrețe olimpiană, dacă există așa ceva (nu uitați Egeea, lambda și măslinul de la început) de asistenta medicală (un soi de Moiră în halat alb): „Trece repede. Trece imediat.”
Foto: Cosmin Ardeleanu
Lasă un răspuns