Există un moment în viață când știi că trebuie să lași totul în urmă și să o iei de la capăt. Să te întorci în punctele de intersecție și, poate, să încerci un alt drum, să ai curajul să te oprești din alergat, să ieși din modul „pilot automat”. Acest moment anume îl surprinde Tudor Cucu Dumitrescu în spectacolul „Odată am ucis o vrabie”, pus în scenă la Teatrul Dramaturgilor Români, al doilea text pe care îl scrie și îl pune în scenă după „Singuri” la Centrul Cultural Lumina.
„Ceva din mine, din construcția mea, îmi spune că treaba unui actor trebuie să fie uneori mai mult decât să își facă rolurile”, îmi spunea Tudor Cucu Dumitrescu într-un interviu, acum vreo doi ani. „Urmăresc mari actori și interpreți din filmele americane. De la un punct încolo, ei au decis să-și producă materialele artistice. Mă întreb ce alt rol poate să aibă un actor în industria din România… Sau în societate. Cred că mi-ar plăcea să fiu și un motor pentru proiecte. Cred că am nevoie să fiu și motor, inițiator sau susținător și în alte feluri pentru teatru. Teatrul e comunitar, teatrul e pentru oameni, teatrul e despre oameni. Eu vreau să fac un teatru pentru orice om. Mi-ar plăcea să joc în orice oraș din țara asta și în orice sector din București și oamenilor să le placă, să râdă și să plângă cu noi.” Aș spune că exact acesta este motorul care l-a făcut, de la acel moment, să scrie două texte, să le pună în scenă, urmându-și fidel ideile și configurând un tip de teatru curat, personal, axat pe poveste și care aduce în prim-plan nu atât probleme sociale, deși în ambele texte sunt atinse și teme sociale, cât, mai degrabă, probleme general-umane, oameni aflați la intersecție de drumuri, crize personale.
„Cred că puterea principală a teatrului e povestea, nu neapărat interpretarea cuiva sau montarea cuiva. E ca atunci când ne strângem în jurul unui foc de tabără și povestim. Asta caut eu și cred că asta mi-ar plăcea să și ofer. Cred că elitismul e doar pentru nișe. Eu nu cred că sunt făcut pentru elitism. Simt că arta, în general, ar trebui să fie mai accesibilă oamenilor.” Iar această afirmație ca o artă poetică personală se reflectă deopotrivă în prezența pe scenă a lui Tudor Cucu Dumitrescu și în textele scrise până în acest moment și puse în scenă tot de el. Și, deși am sentimentul că migrarea aceasta între diversele zone ale artei scenice e o modă în acest moment, în ceea ce-l privește pe Tudor Cucu Dumitrescu, după ce i-am văzut ambele spectacole, aș spune că e mai mult de-atât, e o căutare a unui drum al cărui scop este bine sintetizat în cuvintele de mai sus.
„Odată am ucis o vrabie” e un spectacol ca un concert de cameră, bine condus, o poveste simplă și puternică în același timp despre criza de la mijlocul vieții, despre traume pe care le purtăm cu noi și într-o zi ele țâșnesc la suprafață și brusc nimic nu mai poate fi ca înainte, despre decizii greșite, despre iubire, despre comunicarea frântă între doi oameni care nu mai știu să ajungă unul la altul. Premisa este superbă și înspăimântătoare în același timp. Superbă, pentru că cei mai mulți dintre noi am visat sau visăm să ieșim într-o zi din propriul spectacol, să avem curajul să ne oprim și să ne întrebăm ce vrem cu adevărat; înspăimântătoare, pentru că decizia asta vine cu teribil de multe complicații, firele alea nevăzute care ne țin într-un joc social se rup violent și în spate se vede cu ochiul liber toată plasa de minciuni în care trăim. Și apoi… căderea în gol.
Asta este ceea ce i se întâmplă lui Toni Caraghiosul – interpretat de Alexandru Pavel – un actor-vedetă în teatrul pentru copii, care într-o seară alege brusc să se oprească… nu mai intră în scenă la cea de-a doua reprezentație, lasă totul baltă, pleacă pe stradă în costumul de scenă, își abandonează telefonul și mașina în care nu vrea să mai urce niciodată și merge să stea de vorbă cu iubita într-un bar. O construcție perfectă la nivel de interpretare, un crescendo de la momentul în care Toni Caraghiosul, cu nas de clovn, le spune povești copiilor și până la momentul când intră în bar în costum de clovn, o apariție bizară… Este extrem de bine condus fiecare moment, în actorul care-i face pe copii să zâmbească ghicești permanent apele tulburi, simți din prima scenă, de când își strecoară capul printre faldurile cortinei, simți că i se întâmplă ceva, că în spatele zâmbetului, în ochii lui, se întrezărește o mare adâncă și neagră. Și apoi, din momentul în care ajunge la măsuța de la bar, unde o întâlnește pe iubita interpretată de Nicoleta Hâncu, tensiunea crește. O plasă de relații, un întreg trecut rezumat în câteva cuvinte, o existență întreagă surprinsă atât de precis și curat de dialogul dintre cei doi. Două mări însingurate, două planete care încearcă să se apropie. Un dialog perfect despre incomunicare, o poveste de dragoste întoarsă pe dos, căreia îi vezi cusăturile. Fiecare închis în singurătatea lui, fiecare încercând să ajungă la celălalt și rănindu-se reciproc.
Încet, încet, ies la iveală povești ascunse, Toni are nevoie să se întoarcă la alte momente-cheie din existența lui, are nevoie să se întoarcă în copilărie și merge acasă, la părinți, interpretați de Tania Filip și Mircea Constantinescu, acolo se produc alte cutremure, de care el are nevoie pentru a dărâma tot ceea ce se clădise pe o bază falsă. Într-o scenografie simplă și funcțională, tot spiritul acesta al familiei ratate din sud-estul Europei este frumos surprins de cei doi, oameni pe care comunismul cu toată trauma socială pe care a generat-o i-a unit într-un fel unic; relația tată-fiu, surprinsă și ea în toată învolburarea aceea de frustrare paternă și alegeri filiale mai mult sau mai puțin greșite…
În fond, întreaga poveste este revizitarea unor capitole importante din viața unui om care alege, după ani, să se confrunte cu o traumă care îl face să trăiască într-o plasă de minciună. E blocat într-un moment, în care timpul s-a oprit în loc. E un om prins într-o pânză de păianjen. E un om care „odată a ucis o vrabie”… Și felul cum cântă Alexandru Pavel celebrul cântec „Odată am ucis o vrabie” rămâne unul dintre cele mai puternice momente pe care le-am trăit în ultimii ani într-o sală de teatru. E un amestec de tristețe nesfârșită, neputință, acceptare, nebunia alegerii de a merge mai departe, imposibilitatea de a merge mai departe, e toată povestea lumii în vocea lui, e tot iadul în care trăiește și în care zilnic trebuie să pună zâmbete pe chipurile copiilor, e toată poezia ratării, a morții și a pierderii; și e, probabil, una dintre cele mai frumoase întrebări despre sensul vieții pe care le-am auzit pe scenă.
„Odată am ucis o vrabie” de Tudor Cucu Dumitrescu
Regia: Tudor Cucu Dumitrescu
Scenografia: Ariana Miron-Presan și Miruna Bălașa
Aranjament și pregătire muzicală: Maria Alexievici
Producție muzicală: Vlad Vedeș
Lighting design: Alexandru Mâzgăreanu
Grafică afiș: Sorin Miron
Cu:
Alexandru Pavel
Nicoleta Hâncu
Tania Filip
Mircea Constantinescu
copilul Anastasia Băiță
Lasă un răspuns