Nu, nu la poalele vulcanului lui Malcolm Lowry, cu alcoolizata lui tihnă relativă și perspectiva unei geografii hipnotice, nu, ci în vecinătatea unuia parșiv, ale cărui poale verzi nu lasă să se bănuie focul de Gheenă care-i bântuie miezul. Și care face ca tot ce e prin preajmă să i se asemene, mai devreme sau mai târziu. O Gheenă pavată, cum scrie la carte, cu intenții bune care, rând pe rând, vor fi ratate în beneficiul contrariului.
Asta lasă să se înțeleagă, încă de la prima intervenție a spoturilor dezvăluind personajele, spectacolul lui Vlad Cristache după textul lui Örkény István, Familia Tót, montat la Teatrul Jean Bart din Tulcea. S-ar fi zis că după varianta de acum mai bine de un deceniu, de la Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, semnată de Victor Ioan Frunză, vizitarea acestui text oarecum datat stilistic (undeva în a doua jumătate a anilor ’60 din secolul trecut), nimic nou nu mai poate fi adăugat. Ei bine, lui Vlad Cristache îi reușește, utilizând textul integral și găsind chei inedite, atât prin personaje, cât și prin scenografia pe care și-o asumă cu brio. De altfel, nu este prima dată când regizorului îi reușesc spectacole eclatante în urbea din pragul Deltei, grație în primul rând trupei dedicate de acolo. În cazul de față, este propus un echilibru coerent între cele patru personaje principale și două dintre cele secundare, dar care, acestea din urmă, devin chiar cheia desfășurărilor: Poștașul lui Nelu Serghei și Doctorul Cipriani al lui Ionuț-Paul Ștefan. Într-un context general în care toți actanții încearcă să facă bine manipulând într-un fel sau altul, dar inevitabil eșuând tocmai din cauza vremurilor sub care, indiferent de intenții, se trezește bietul om, cum ar fi zis cronicarul, Nelu Serghei și Ionuț-Paul Ștefan par a-și construi personajele ca pe niște limite, ca să zic așa, ale celebrelor măști antice ale dramei: zâmbetul celui dintâi e mai degrabă o paradoxală grimasă a tragediei, zâmbetul celui de-al doilea ar fi să dea-n râs, dar mai degrabă amorsează o coregrafie a haosului. Poștașul lui Nelu Serghei „cenzurează” corespondența împăcat cu sine și cu ideea unui civism de o virilitate conținută (costumația se potrivește perfect cu ideea de înțelept vagabond), medicul lui Ionuț-Paul Ștefan e un bon-viveur a cărui acțiune socială sosește în egală măsură dinspre știința curativă și un soi de șmecheresc parteneriat falstaffian.
Între ei, „liniștea moale a satului”, cum o descrie un personaj, stă în echilibru fragil, chiar dacă nu se percepe direct, pe două butoaie cu pulbere: pe de o parte războiul din depărtare, care ar putea greva asupra băiatului familiei Tót, pe de alta vulcanul interior, i-aș zice, cu pașnic-montana lui aparență de ilustrată turistică. Când „poalele” acestuia se dau la o parte, pentru a lăsa să iasă, pe la o vreme, Poștașul, nu mai e niciun dubiu: structura demonică e aceeași cu a războiului, care nu se vede, dar se limpezește sub forma depresiei când agresive, când colocviale a Maiorului lui Vlad Logigan (excelentă opțiune de distribuție a lui Vlad Cristache). Trioul familial – Tatăl Tót (Cristian Naum), Mama Mariska (Irina Naum), Fiica Agika (Andra Colidiuc) –, acționează conform axului rugos, în efort neîncetat de disimulare a asperităților, al Tatălui, în jurul căruia se învârt încăpățânarea împăcat stăruitoare a Mamei și inocența zvâcnindă a Agikăi. Totul, tot în ideea unei manipulări: familia primindu-l pe Maior pentru a ușura soarta fiului, acesta prelungind instrucția militară fiindcă front e oricând și oriunde, și oricum i-a ajuns obsesie organică.
Poștașul-narator (de efect ritmicele sale monologuri și utilizarea fondului sonor de cor religios, amplu, cu volute ca de Crăciun, în „liniștea binefăcătoare ca o catifea neagră”, cum ar spune Mariska) este, până la urmă, astrologul de uz intern al comunității, partizan numerologic al cifrei 4 care urmărește și definește familia Tót, căci pe rând, nu doar prin apariția Maiorului, își reface formula ideală, în absența fiului. Nu inutil, adormind, Maiorul-substitut este purtat în brațe de tatăl Tót până în casă – cub deschis pe o latură, mobil, a cărui funcționalitate geometrică încarcă semantic în permanență. Drujba cu care, la un moment dat, apare același Poștaș, nu e decât o demonstrație paradoxală a echilibrului susținut de numerele pare (personajele sunt și ele în număr par: 10), echilibru pe care îl garantează/tentează pe rând și discret și văduva de companie Gizi (Oana-Lavinia Pisaroglu), și Preotul Tomaji (Mihai Gălățan), și Proprietarul sacalei (Costel Zamfir).
Finalul, în căutarea păcii ori măcar a încheierii războiului (cum se sugerează nu ar fi chiar același lucru, ci o posibilă alunecare în haos, sub filtru de lumină roșie, în geografia căreia halatul medicului devine cămașa lui de forță), este al unei regresii-regăsiri a unei vârste primare (intervenția copilului Eduard Zamfir, cu a lui tricicletă, amorsează zglobiu situația). O coregrafie intensă susține scurtul moment care ar fi putut încheia foarte bine parcursul spectacular. Vlad Cristache simte însă nevoia unui epilog care să justifice parcursul blând paradoxal, prin încă o intervenție a Poștașului-rezoneur: „Pentru a face un bine, trebuie să faci și un rău, cu alte cuvinte oamenii sunt în același timp și buni și răi, depinde de împrejurări.” Așa că ultima scenă, din inventarul umorului negru, confirmă alegația Poștașului și apetența lui pentru numerele pare. Și regula domnind în lumea paradoxului. Adică a noastră. Vedeți spectacolul și veți înțelege de ce.
Lasă un răspuns