Zbor deasupra Alpilor

Anca STUPARU

Am văzut prima dată Alpii în manualele de geografie, cu văi abrupte și piscuri înmuiate în cer. Le recunoșteam vârfurile colțuroase, acoperite de zăpezi, pe cutiile de ciocolată primite din Elveția. Am prieteni care mergeau des să schieze în Alpi: Chamonix, Montblanc, Davos, sunau a nume și locuri despre care doar am ascultat cu atâta curiozitate poveștile celorlalți, fără să îndrăznesc a îmi imagina că voi ajunge să-i şi văd, să le respir aerul curat de la poale și să povestesc despre ei ca despre un alt „Munte Vrăjit.”

„Die Alpen”: de ei mi-au vorbit în școală profesorii la orele de germană, și mi-am dorit atât de mult de atunci să merg acolo, încât dacă închideam ochii, aș fi putut auzi scârțâit de nea sub pași, aș fi putut simți fulgi rătăciți topindu-mi-se pe față sau aș fi alunecat pe schiuri ca un contur unduit printre serpentine strâmte și cer.

Când în sfârșit am zburat deasupra Alpilor, într-un Aprilie mohorât, nori denși îi ascundeau dezvelindu-le timid, de după o perdea groasă de ceață, doar baza.

La Geneva aterizezi scurt, între un culoar de înălțimi:  Munții Jura: cu crestele curbate domol, care separă Elveția de Franța, de o parte, iar de celalată parte, străjuie muntele Salève, „Balconul Genevei”: un nume ce surprinde în două cuvinte măreția locului și panorama orașului văzută de acolo.

Vameșii ștampilau pașapoarte și conversau cu turiștii abia ajunși, uitându-se la ei prin geamurile enorme din aeroport care dădeau direct spre Munții Jura, pudrați de zăpezi; un peisaj neașteptat de frumos. M-am tot oprit în drumul spre vamă mirată de cum poți lucra atent înconjurat de o așa splendoare.

Surprinzător, nu am mai avut teama întrebărilor de la granița – pentru care cu mulți ani în urmă, când cu o viză de tranzit am traversat Elveția – trebuia să repet ca nu am de gând să rămân acolo. Atunci, abia împlinisem 18 ani, era o excursie de 3 zile petrecute pe drum, cu autocarul spre Franța, prin Elveția, din care îmi  aduc aminte doar de acea viză cu mult roșu, alb și argintiu pe care o tot întorceam la lumină pe toate părțile, surprinsă oarecum de cele patru limbi în care era scris Transit Visa.

Vameșul plictisit mi-a urat o ședere plăcută. Nimeni nu m-a mai întrebat acum ce am de gând să fac în Elveția.

Unul din prietenii mei de la Geneva și-a adăugat, pentru câteva zile, rolul de ghid pe lângă profesia lui de cercetător în fizică la Cern. Ne-am dus în Centrul Vechi, pe malurile Rhonului străjuite de steaguri multicolore care dădeau locului un aer festiv în ciuda norilor lăsați din ce în ce mai jos peste oraș.

Roata imensă de pe malul Lacului Leman, la intrarea în  Grădina engleză, chiar lângă Ceasul de Flori, trecut și el în fiecare ghid turistic la rubrica „trebuie văzut”, avea în centrul ei o imagine cu steagul Elveției, ca o inimă pulsând în înaltul cerului pentru potențialii turiști.

Era atât de înnourat, încât și Roata Ferris se oprise de ger, iar turiștii care nu se adăpostiseră deja în magazinele de lux de peste drum, se înghesuiau acum într-un vaporaș turtit, parcă rupt dintr-o poveste elvețiană, atât de scund, încât geamurile părea că ies direct din apă; o miniatură elegantă de vapor destul de teșit, încât să se poată strecura ușor pe sub arcadele podurilor de pe Rhône și Lac Lehman.

Am descoperit gastronomia elvețiană; într-un restaurant elegant, ascuns sub cupola de sticlă a unei curți interioare unde am mâncat cele mai bune ouă benedictine și am tot povestit dezbătând oare de ce avionul a zburat exclusiv deasupra Atlanticului, evitând Canada și Groenlanda și de ce la nici 3 ore după ce am decolat din New York, pe ecrane apărea afișat locul în care era scufundat Titanicul cu anul 1912 alături.

Am rămas să descopăr Catedrala Sfântul Petru, construită în secolul 12, care, 400 de ani mai târziu, devine „Catedrala Reformei”, odată cu  Reforma lui Jean Calvin. Atunci populația reformată sfarmă statuile, iar pictura din interior e ștearsă. Am aflat că altarul, pictat la 1444 de Konrad Witz a fost salvat și dus la Muzeul de Istorie și Artă din Geneva.

Scaunul pe care a stat Jean Calvin e păstrat cu sfințenie în catedrală. Muzeul Reformei e situat chiar lângă, iar cu litere mari, la intrare e scris: „Aici, la 21 mai 1536, Geneva decide adoptarea Reformei”.

Seara aveam bilete la lansarea cărții „La Chair”, „Carnea” a Luisei Lemoine Torres scrisă în colaborare cu Elizabeth Prouvost, eveniment ce avea loc chiar în casa unde în 1712 se năștea Jean Jacques Rousseau, acum casă memorială și „Maison de la Littérature.”

Volumul „La Chair” este scris cu toată furia femeilor fără identitate, fără  voce, reduse la un simplu corp cu forme; o carte în care relațiile sunt încâlcite, fără o reciprocitate sentimentală, sunt doar carnale, de unde și numele cărții. Sentimentele sunt descurajate; chiar interzise.

Desenele lui Elizabeth Prouvost ce însoțesc textul Luisei Lemoine Torres, invitată în acea seară pentru lansare, sunt schițe doar cu contur de femei, fără detaliile feței. A fost destul de greu să rezist până la capăt; am scăpat de acolo după ce am vizionat un film cu personaje animate care a accentuat și mai mult ideea de corp, de lipsa de identitate.

Am țâșnit bulversați direct în barul hotelului unde am stat la un pahar de whiskey, gin și tonic încercând să găsim o înțelegere a brutalității filmului.

Ziua următoare am ales un drum pitoresc, paralel cu lacul Leman, mergând spre Saint Legier.

Ne-am oprit pe marginea dealurilor terasate de viță de vie de la Lavaux, înconjurate de sate cu o arhitectură tipic elvețiană, cu case din piatră ce aveau lângă porți câte un butoi mic de vin cu semnul de vânzare.

Am avut o după amiază de poveste plimbându-ne prin locurile unde Charlie Chaplin și-a trăit ultimii ani de viață, conduși de alți prieteni elvețieni.  Am degustat pește din Lacul Lehman și Coca Cola elvețiană „Vivi-Kola”.

Zilele următoare am străbătut Geneva pe străzi înguste, am stat pierduți ore în șir în  Muzeul de etnografie și am descoperit-o pe Ella Maillard la o expoziție ce i-a fost dedicată.

Nu am putut să plec de la Geneva fără să merg în ultima zi la scriitorul argentinian Jorge Luis Borges, înmormântat la Cimitirul Regilor în Geneva alături de Thomas Harvey și Robert Musil.

După amiaza am petrecut-o, ca majoritatea turiștilor, în magazine de ciocolată și souvenirs. A doua zi am survolat din nou Alpii cu vârfurile împlântate în ceață și nori.

Anca Stuparu, o lume între medicină și literatură

• Anca Stuparu – scriitoare, dar și clinician specialist în Medicina de Urgență și Sănătatea femeilor la New York.
• Anca Stuparu s-a născut la 31 martie 1974 la Lugoj, în județul Timiș. Absolventă a Universității de Vest din Timișoara, secția Franceză-Germană și a Colegiului Lehman (City University of New York).
• Anca Stuparu locuiește în Statele Unite din 1998.
• Debutul său literar a fost în 1998, în Revista de Literatură și Spiritualitate Româno-Americană Lumină Lină. A publicat în revistele Scrisul Românesc, Matricea Românească și Orizont.
• În Statele Unite, Anca a publicat poezii în revista Humanities, iar în Canada în Observatorul Cultural.
• În Noiembrie 2018, a publicat la Timișoara volumul bilingv de poezie De pe alt mal/ From Another Shore. Poeziile ei fac parte din Antologia bilingvă a lui Daniel Ioniță Poezia Românească de la Origini până în Prezent.
• A publicat la Editura Curtea Veche Publishing cartea „Povestirile unor şcolari zvăpăiaţi. Amintiri pandemice”, toate veniturile obţinute din vânzarea cărţii fiind donate Fundaţiei HOSPICE Casa Speranţei, pentru a veni în sprijinul copiilor cu boli incurabile.
• Românca Anca Stuparu este nominalizată pentru „Gala Excelenței Românești”, care se va desfășura în noiembrie 2024 la Valencia