Urci dinspre Marina Grande, te rătăcești minute în șir pe străduțe înguste, colorate, zgomotoase, cu anticariate unde găsești vederi vechi cu imagini dintr-un Sorrento în alb și negru, și brusc nimerești într-un spațiu ca un cadru de film. Un Fiat 500 ca o jucărie superbă și câteva rufe atârnă pe frânghii deasupra, într-un fel de curte interioară unde pe pereți, de-o parte și de alta, sunt expuse fotografii uriașe, care te transportă brusc într-o poveste. Italia, cu tot farmecul ei, cu spiritul ei, cu oamenii ei, cu străzile ei, cu frumusețea ei imposibil de povestit.
Raffaele Celentano e prezent peste tot în Sorrento. S-a născut la Sorrento și, în 1991, după ce a câștigat un concurs de fotografie cu o imagine care surprindea o femeie în vârstă aranjându-și părul într-o oglindă spartă, a ales să renunțe la jobul de profesor și să fotografieze lumea. În Sorrento e pretutindeni. În Chiostro di San Francesco, de lângă Villa Comunale, pe străduțe înguste care coboară spre mare, unde o descoperi pe Sophia Loren în imagini incredibile, în Chiesa dell’Addolorata, în centrul vechi din Sorrento, unde, pe lângă superbele fotografii din expoziția „Gli Italiani”, o cameră întreagă este dedicată fotografiilor cu Maica Teresa.
„Fotografia este un mod excelent de a descoperi oameni, iar cel mai bun loc unde poți face asta este strada. Când sunt pe stradă, îmi urmez instinctul și sunt atent la ceea ce simt. Dacă instinctul îmi spune s-o iau la stânga, atunci o iau la stânga. Adesea, după ce reușesc să surprind un moment extraordinar, mă simt de parcă aș fi avut o viziune. Poate că exact asta e experiența. Strada e ca un text. Îl citesc în modul meu imperfect.”
Suntem în Săptămâna Fotografiei, între 12 și 26 august, iar întâlnirea cu Raffaele Celentano, un fotograf care a fost comparat la început cu celebrul Henri Cartier-Bresson, e unul din acele momente de frumusețe pură, care-ți dezvăluie într-un alt mod și pe o altă cale, ceva din misterul Italiei. Strada, gustul străzii, gustul vieții, marea în Positano văzută de undeva de sus, de pe coastă, din spatele unui pin legendar, un bărbat cărând două cornete uriașe cu anșoa, doi băieți și o fată împingând o mașină, piețe italiene cu tot farmecul lor nebun, în imagini care surprind aproape și mirosurile locurilor, o călugăriță care se dă în leagăn, doi îndrăgostiți îmbrățișati într-o oglindă retrovizoare, un copil care trage cu ochiul la bunătăți, în spatele unui geam de băcănie, două italience în costume de baie, trecute de prima tinerețe, surprinse în prim plan pe o plajă în timpul unui hohot de râs, doi bătrâni îndrăgostiți, ținându-se de mână în timp ce coboară o străduță…
„Lucrările mele sunt inspirate în cea mai mare parte de film, de frumusețea țării unde m-am născut și de iubirea necondiționată a mamei mele. Am crescut cu filmele alb-negru ale lui Fellini, Antonioni, Pasolini etc. Și mi-am dat seama că imaginile pot stârni emoții puternice și pot deschide o lume fantastică. Deloc mai puțin fantastică era lumea din jurul meu. Minunatei coaste din Sorrento și Amalfi trebuie să-i mulțumesc pentru simțul frumuseții și al luminii.”
Imaginile cu care te întâlnești peste tot pe străzile din Sorrento, ca o hartă personală ce se suprapune peste vibrația unui oraș unic, potențându-i farmecul, sunt clipe furate, momente care, nu știu dacă-și propun neapărat să oprească timpul în loc, dar transmit o energie ce te face să înțelegi sau să simți mai bine lumina, soarele, apusul, gustul de lămâi, caracatița uriașă pe care un chelner cu șorț o răsucește în mâini în ușa restaurantului, în fața turiștilor strigând cât îl țin plămânii ca să-și laude marfa, înțelegi fără cuvinte cum s-a transmis, din generație în generație această incredibilă, stranie, artă a vieții.
„Pentru mine, totul gravitează în jurul fotografiei care surprinde oameni. Îmi aleg subiecte care mă ating atât la nivel vizual, cât și emoțional. O fotografie trebuie să vorbească prin ea însăși. Când are nevoie de explicații înseamnă că imaginea nu e îndeajuns de puternică.”
Un (neo)realism cuceritor, aspru, brut, o poveste care surprinde 30 de ani de Italia, expoziția „Italienii” e un spațiu al emoției, cu care te ciocnești pretutindeni în Sorrento. Ieși din lumea colorată țipător de pe străduța principală din centrul vechi, unde ești îmbiat la tot pasul cu limoncello și sorbetto de lămâie servit în lămâi uriașe și împodobit cu crenguțe de lămâi și intri în spațiul din Chiesa dell’Addolorata și acolo descoperi un altfel de Sorrento. E liniște și prin ușile mari, deschise, se aude gălăgia străzii. Te afunzi printre imagini de o frumusețe copleșitoare, te lași în voia emoțiilor și descoperi în spate o încăpere întreagă cu fotografii în care vezi pe viu lumina divină. Maica Teresa și povestea unei întâlniri unice.
Raffaele Celentano s-a născut la Sorrento, într-o familie de muncitori, a fost profesor de italiană, a renunțat și a devenit fotograf, a fotografiat pentru reviste importante, locuiește în Monaco și călătorește în toată lumea documentând peisaje, stiluri de viață, arhitectură, străbate Italia imortalizând scene de viață și portrete improvizate ale unor oameni și prieteni necunoscuți. Întâlnirea cu fotografia lui e parte din întâlnirea cu Sorrento.
„Fiecare fotografie ne aduce aminte că nu va mai fi niciodată așa, dar, în același timp, ne amintește și că odată, cândva, chiar a fost așa.”
Lasă un răspuns